Varlaam - la poalele Penteleului şi confluenţa Bâscelor

    Motto: “Frumuseţea este pretutindeni. Nu ea lipseşte ochilor noştri, ci ochii noştri nu ştiu s-o vadă” – Auguste Rodin

    Am aflat prima data de numele de Varlaam de la profesorul de limbă şi literatură română, din anii de liceu. Era vorba însă de Varlaam, fostul mitropolit al Moldovei şi autorul celebrei “Cazanie”. Nu ştiam pe atunci de existenţa micii aşezări buzoiene. De la prima mea vizită la Varlaam m-am întrebat: o fi existând vreo legătură între ilustra personalitate şi micul sat aflat imediat sub zona de reântregire a celor două Bâsce – cea Mare, cu cea Mică? Greu de presupus, dificil de apreciat.

   Varlaam este sat component al comunei Gura Teghii, aflat la 18 kilometri depărtare de Nehoiu, iar cele ce urmează să vi le povestesc pornesc din locul în care se termină şoseaua învelită cu covor asfaltic şi încep drumurile forestiere, locul în care pe partea dreaptă a şoselei se află Pensiunea Varlaam. http://www.pensiunea-varlaam.ro/

    Zona Varlaam întruneşte condiţiile unei propuneri pentru o posibilă destinaţie de vacanţă (chiar şi de iarna, mai mult pentru apropiatele sărbători şi vacanţe!). Pentru cei care iubesc dulcea înfrăţire a dealurilor cu muntele, vecinătatea cu apele curgătoare, repezi şi susurătoare, cheile săpate în stânca muntelui de firave, dar trudnice, cursuri de apă, plaiurile dintre cele două Bâsce, Masivul Penteleu (la nord-vest, nord şi nord-est) şi Masivul Podul Calului (la sud-vest), reprezintă locul ideal pentru petrecerea unui week-end sau a unei mici vacanţe active. Timpul, pe aceste locuri care par a fi ţinute ca într-un binecuvântat căuş, ce favorizează activităţile turistice, este propice turismului din a doua parte a lunii iulie şi până la lăsarea iernii.

    Dar perioada cea mai strălucitoare, colorată şi fermecătoare, a pupilelor, retinelor şi nervilor globilor noştri oculari, o reprezintă perioada lunilor august-septembrie. Este perioada în care culorile vegetaţiei, în special cele ale pajiştilor cu flori viu colorate, oferă palete viu şi neaşteptat colorate. Dintre acestea mai aparte sunt stânjenelul de munte, garoafa, genţiana, toporaşul de munte, coacăza. Molizii aflaţi în amestec cu fagul, bradul tisa şi pinul dau o imagine vie şi cu o diversitate cromatică aflată în concordanţă cu anotimpul în care ne aflăm. Alături de arborii amintiţi pădurile din acest perimetru conţin, gorun, iar în special de la altitudinile de peste 1100m apare mândru, enigmatic şi nostalgic mesteacănul, cu haina-i albă şi statura suplă. Pădurile de fag – în amestec cu molidul, bradul şi mesteacănul – lasă locul, mai ales pe văile înguste  şi umbroase,  asocierilor fagului cu paltinul sau ulmul. Pe văile largi de la baza versanţilor, fagul se însoţeşte cu arinul şi alunul.

   Drumeţiile noastre, din vară până-n toamnă, pot să ne producă delicioase întâlniri – mai ales în locurile defrişate – cu fragii, tufişurile de zmeură, ori rugurile de mure. Trebuie să fim însă cu băgare de seamă, căci în bună parte fructele pădurii sunt dorite şi de urşii ce vieţuiesc prin pădurile buzoiene, care însă nu te întâmpină la tot pasul. Pentru aceia ce sunt atraşi de vânătoare zona oferă puncte şi sectoare de vânătoare amenajate la Paltinu şi Păltiniş. 

   Dacă oboseala te-a ajuns după câţiva kilometrii de drumeţie sau promenadă începută odată cu ziua, de-a lungul drumului forestier, nu-ţi rămâne decât să te întorci la locul de ospeţie, să-ţi reântregeşti deficitul energetic şi eventual să răspunzi ispitei moi a pernei, trăgând un pui de somn. Te vei trezi odihnit şi uimit de liniştea ce te înconjoară, iar dacă vei ieşi pentru a te plimba pe uliţa mare, o să ai surpriza că toată lumea te salută ca şi cum te-ar cunoaşte de când lumea.

   Liniştea va fi poate tulburată de lătratul vreunui căţel supărat de vreo pisică, sau poate de vreo ceartă între orătăniile din curtea vecinului, dar nimic nu va schimba echilibrul şi cursul tihnit al timpului. Şi pentru a confirma cele spuse odată cu apropierea întunericului, dinspre islazuri, se vor auzi clopotele molcome, mai tălăngănite ori mai clinchenite, dar din ce în ce, mai intense şi mai apropiate ale cirezii satului, care se ’ntoarce de la păscut. Este o defilare plăcută şi liniştitoare, un adevărat spectacol al legănării lascive şi somptuoase - asemenea unui dans – a ugerelor grele de albul şi miraculosul lichid, care se află la baza evoluţiei şi existenţei însăşi.

   Uşor, încet, aproape etern colbul drumului se reaşează, soarele apune, iar bărbaţii se îndreaptă, pentru actualizarea informaţiilor, schimburi de idei, ce mai încolo şi încoace, pentru a „pune ţara la cale” către bufetul comunal, vreun bar sau birt. Vei putea să intri, pentru a afla tot ce este nou în zonă, cine la cine a mai venit, dacă urmează să se petreacă vreun eveniment în colectivitate, sau pur şi simplu să urmăreşti cu urechea şi cu ochii minţii fantastice istorii ori basme vânătoreşti. După o vreme, vei da „seara bună” şi te vei îndrepta spre locul unde s-a pregătit cina şi unde se vor face planurile următoarei zile pe plaiuri buzoiene.

   Ce ai mai putea face zilele următoare?

  Drumeţii spre Comandău, o ascensiune în Penteleu, o plimbare până la Vadul Oii, descoperirea Cheilor Bâscei Mici sau a celor ale Bâscei Mari, ori poate un autostop cu un camion până la Secuiu şi o revenire perpedes. Dacă sunteţi pasionaţi şi v-aţi adus sculele puteţi face o partidă de pescuit, sau nişte fotografii minunate. Iar legat de amintirile pe care le puteţi prelua pe celuloid, n-ar trebui să scăpaţi cele mai frumoase cascade din Munţii Buzăului aflate din amonte de Secuiu, intre Pârâul Săcat şi Bălescu şi între Harboca şi Fagul Alb. Într-o altă zi, înainte de despărţirea de aceste locuri primitoare, puteţi face o drumeţie spre Brătileşti, pentru a vedea cheiţele şi cascada Tigvei.

   Este de la sine înţeles, că nici nu mi-am propus şi nici nu aş fi reuşit să vă prezint toate punctele de interes din preajma Varlaamului, dar acum cred că puteţi şi singuri să aflaţi mai multe. Aşa că nu-mi rămâne decât să vă adresez un îndemn, venit de peste veacuri, de la o persoană care a iubit şi descris magistral aceste locuri, Alexandru Odobescu: “Vino cu mine până colea, în munţii Buzăului şi poate că vei petrece pe acolo şi tu câteva minute plăcute, rătăcind cu ochii pe plaiuri încântătoare, iar cu auzul şi gândul prin fantastice regiuni ale basmelor vânătoreşti”(Pseudokinegheticos).      

  

La taifas, despre…iarnă

Doamna Iarnă, fără vârstă - sobră, rece, evitantă, cacialmistă,ezitantă şi distantă, mă conduce an după an, în mirifica copilărie. Odată ajunşi aici eu dau “în mintea copiilor”. Ea mă ia de mână, grijulie şi şăgalnică. Mă duce pe gheţuş, derdeluş, ori printre troienele călătoare - ce din ceruri au căzut, în curtea şcolii. Aici, de fieşce dată, îmi oferă iluzoria şansă de a fi eu cel care va genera “vacanţa mare…de iarnă” - după ignatul porcilor, bunânţeles, când prin învelirea cu slănină biata clădire ar deveni pradă uşoară pentru flămânzii lupi ori câini.

De obicei însă, în preajma noastră, apare ca din senin o minge – în cel mai bun, ori rău, caz ea este “unsă” - pentru a nu se uda prea lesne. Aşa uit de foarte multe obligaţii ori plăceri şi mă amestec printre ceilalţi copii. Alergăm, strigăm, atacăm şi ne apărăm, încercând deposedări prin alunecare (deloc periculoase în astfel de decor) şi toţi visăm că la sfârşitul copilăriei am putea “pune umărul” la promovarea echipei oraşului în prima divizie a ţării.    

Ea - Doamna Iarnă, mă priveşte, mă încurajează, aşteaptă - cu bunătatea şi înţelepciunea bunicilor. Încurajat îmi fac de cap, mă dau de a tumba (deşi nu mă asemăn de nici un fel cu marele Tomba, schiorul italian), îmi rup pingelele bocancilor, arunc cu bulgări de zăpadă. Bătăliile de iarnă - pornite sau susţinute de falnice cazemate albe, nu au drept scop final răpunerea “duşmanilor” ci mai curând inima vreunei colege sau cunoştinţe. De multe ori succesul final este obţinut. Atunci ultimul bulgăre este oferit în dar. Dar cum s-ar putea păstra un astfel de dar? Soluţia ne-o oferă tot Ea, şturlubatică şi simpatică – ca o adolescentă: frigiderul ori refrigeratorul. La ce ar fi bune astfel de invenţii dacă nu pentru a “conserva” astfel de “dovezi de iubire de o iarnă”.

Cu timpul nu mai rezist hârjoanei. Pic atunci la gura sau teracota sobei - după stare, oră, locul în care mă aflu. Îmi usuc căciula, mănuşile, hainele; dar cel mai adesea - în ultimul timp, îmi încălzesc mâinile sau picioarele, amorţite de ger ori obosite de umblat prin zăpadă. Iar, cum de obicei nu sunt singur, pentru atmosferă aduc samovarul şi ceştii de ceai, vin sau ţuică fiartă. Căldura şi jocul flăcărilor ne fac să depănăm fel de fel de amintiri ori să ne ascultăm istorioarele până ce apare Morfeu. Atunci facem celălalt salt, cel spre dulcea ori neliniştita lume a visurilor.

Posibil ca toate astea să mi se “întâmple” mie pentru că născut fiind în plină iarnă - cea a celor mai mari troiene din România secolului XX. Recunosc îndrăgesc acest anotimp cu toate “darurile” sale bune cât şi pentru cele mai puţin lăudate. În egală măsură apreciez acest anotimp şi datorită norocului de a-mi fi petrecut iernile copilăriei în micul oraş moldav al petroliştilor, care este Moineştiul, ori în satele de la poalele munţilor cu păduri bogate din prejma acestuia.

            Pe atunci, “uşărnic”(călător şi aciuat) sau la casa mea, iubeam la nebunie gheţuşurile din preajma şcolii, pe cele din priporul Moineştilor (panta Uliţei Mari) ori de pe micile dealuri ale satelor bunicilor, Văsieşti şi Stăneşti. La fel de mult îndrăgeam pârtiile din zona Trustului Petrolului, apoi mai ales pentru gradul ei de dificultate ridicat pe cea numită a Ţiganilor - presărată cu hopuri, hopuri-hopurate şi hopurele, ce’l încununau cu gloria învingătorului pe cel care reuşea să ajungă la piciorul ei călare pe sanie.

Frecventam de asemenea şi o altă pârtie de săniuş, amplasată în apropierea locului pe care se afla casa Familiei Bădulescu. În vale curgea un mic pârâiaş, Gâzul. Albia sa reunea alături de apele izvoarelor minerale – din parcul oraşului, o parte din apele menajere înfrăţite cu numeroase pete de păcură (nimic altceva decât primare forme de “aur negru” tehnic numit ţiţei/petrol brut). Nu am cunoştinţă câţi moineşteni s-or fi îmbăiat în apele “negre aurii” ale Gâzului. Eu însă fac parte dintre aceia care “au făcut-o lată”, urmare a ceea ce astăzi poate fi numită elegant, o eroare de pilotaj a bobului(saniei). Am simţit atunci pe propria-mi piele, mai mult ca în alte rânduri, tăişul rece al gerului. Despre uniforma de şcoală - aproape nouă, ghetuţele şi hăinuţa blănită cu faţă de culoare deschisă, primite în iarna cu pricina, ce să vă mai povestesc? Toate au fost “colorate” mai ceva decât echipamentele trupelor de guerrillă.

Eu însumi eram tare, tablos, ţeapăn, ţepos, de a dreptul înfipt, în armura ce se rigidiza cu fiecare secundă tot mai mult(prin inghețarea apei în stofa uniformei); dar nerăpus (de apa rece a pârâului, păcură şi ger; de privirile superioare ale  fetiţelor şi băieţilor care nu luaseră contact cu apa negru-aurie), bravând în faţa celor mai bine de două duzini de copii ai cartierului. 

În cele din urmă, demn, mi-am luat inima în dinţi, am îngăimat un salut tovarăşilor de săniuş şi am pornit-o spre casă. Asemeni unui comandant de oşti, învinse şi risipite, eram trist şi îndurerat. De datul cu sania nu mai putea fi vorba, cel puţin o bucată de vreme. În urma mea rămâneau dâre negre, umede şi lucitoare şi un miros specific de pui de petrolist. Ceea ce de altfel şi eram.

Drumul, spre ai mei (era să scriu cetate) mi-a părut dificil, din ce în ce mai greu, lung şi fără de sfârşit. Memoria-mi nu poate delimita dacă învăţasem sau nu balada “Mama lui Ştefan cel Mare”, până la impactul meu cu apele poluate ale Gâzului. Cert este că simţeam că vântul sufla rece - deşi în afara rănilor sufleteşti nimic nu mă durea – şi eram uşor neliniştit de răspunsul mamei la rugămintea mea: “Deschideţi-mi poarta, vă rog!”. Spre norocul meu, întoarcerea netriumfală de la “luptă” se petrecea după mai bine de cinci sute de ani şi mentalităţile mamelor se schimbaseră, în plus era vorba doar de-o frântură din paginile copilăriei, al căror “război” nu se terminase.

Cu toate acestea a rare ori răceala Iernii m-a învăluit şi asta pentru că eram cuprins de un fior şi de un val de căldură încă de la ivirea primilor fulgi de nea. Pe de altă parte lipsa mea de griji, din acest punct de vedere, se datora în egală măsură atât bogăţiei gazului de sondă cât şi lemnului - care ne împărtăşeau puterea lor calorică, nelăsându-ne prizonieri “Ghenerălesei Iarnă”. Peste toate acestea mai era apoi vorba şi de căldura sufletelor din preajmă, a rudelor, vecinilor, a cunoscuţilor şi chiar a necunoscuţilor.

Oamenii urbei – români, evrei, maghiari şi rromi - erau cumsecade, aveau în mare aceleaşi nevoi, bucurii şi necazuri; se cunoşteau, salutau, respectau şi ajutau la bune şi rele. Atmosfera era uşor patriarhală, blândă şi binevoitoare, începând cu împrumutatul săniilor, continuând cu cana de ceai pe care o primeai în timp ce ţi-se uscau hainele - proaspăt îmbăiate în apa vreunui pârâu. Ca să vă mai povestesc despre obiceiurile legate de pomana porcului şi puzderia de tradiţii din preajma Crăciunului şi a Sfântului Vasile, care făr’ de gazde n-aveau nici un fel de haz. 

Nedumerirea mea este mare astăzi, faţă de vremurile acelea, dar şi vis-a-vis de acest personaj, pe care nu-l întâmpinam niciodată cu grijile edililor marilor oraşe şi pe care doar la orele de limbă şi literatură română îl numeam Baba Iarna. Pe atunci, pentru mine şi cei de o seamă cu mine, cele mai multe erau uşor tulburi, iar Europa departe, departe… De aceea poate visam în acei ani - clar şi tehnicolor, fel de fel de lucruri şi nu rar mari călătorii sau expediţii, bătălii eroice, zboruri cosmice...

Baladă trenului… “maşină mică”, mare iubire

     

Motto: ”Călătoriile sunt adesea nu numai agrementul spiritului ci şi tămăduirea sufletului“ (Alexandru Brătescu - Voineşti)

                Am momente în care gândul mi se însoțește cu imaginația. Superbă pereche, acești doi “tineri” hoinari, ce pornesc hai-hui prin lumea ori prin viaţa întreagă. Luat prin surprindere, uneori devin meditativ; dar neputându-i părăsi plutesc, zbor chiar, călătoresc de a dreptul, împreună cu ei.

Sunt însă şi momente în care mă pun la încercare. Mai cu seamă atunci când saltul în timp este făcut către anii copilăriei mele. Astfel de ună zi m-au pus faţă în faţă cu puştiul blond, cu vârtej în frunte, cârn şi neastâmpărat, ce îşi dorea să se facă mecanic de locomotivă. Mare scofală, o să spuneţi! Poate da, poate ba. Cert este că – la vârsta aceea - mie-mi îmi plăcea teribil ideea.

Eram topit, îndrăgostit până peste urechi - “înluleţit”, de matahala tuciurie de ferotanii cu miros de abur şi cărbune ars. Ea scrâşnea-troznea, din toate osiile şi tampoanele, pufăind asmatic, privindu-mă numai noaptea fix şi tâmp – asemenea unui uriaş şi blând animal, prin “ochii” celor două felinare. Iar atunci când nu eram în preajma ei eu - cu nările larg deschise, îi căutam şi adulmecam parfumul, continuând să sper şi s’o iubesc.  

Iubeam “animalul” acesta, mare şi negru, care suporta în spinarea lui o mulţime de oameni şi toate cele trebuincioase lor. În semn de recunoaştere şi prietenie (mai mult din partea fochistului sau a mecanicului - aveam să aflu asta mult mai târziu) mă împroşca – din când în când, cu norii de abur pe care-i abandona pentru a putea să-şi continue ţanţoş drumul. Eu emoţionat şi mut de admiraţie, rămâneam fericit în “groapa liniei”, privind lung în urma lui – a trenului, şi abandonându-mi joaca cu verii ori băieţii din satul bunică-mi. Nu cred că mai este cazul să amintesc despre câte fluturări de mâini, ori batiste, am făcut călătorilor necunoscuţi - doar pentru că se aflau în vagoanele iubitei mele pufăitoare?

Această dragoste, neascunsă, pentru “laleaua negră” (căci despre arhaica locomotivă – după cum va-ţi dat seama, era vorba) era dublată de speranţa de a o putea struni vreodată. Arzătoare-mi pasiune (cu o putere calorică şi mai greu de închipuit) m-a făcut să-mi transform primul meu “costum de-a gata” - de bărbat, ce se visează “tânăr domn” - în cea mai luxoasă salopetă, cum nu văzuseră în viaţa vieţilor lor, nici cei mai vechi ceferişti de pe Valea Trotuşului şi cea a Apei Roşii.

Ciudata simbioză capitalisto-proletară şi sacrificiul inconştient – ca şi în şah, avea să mă conducă la relizarea, împlinirea, visului. Astfel într-un început de primăvară, de la sfârşitul anilor cincizeci, mecanicul mocăniţei - ce ne ducea la un tradiţional picnic  de 1 Mai muncitoresc,  “s-a pus la mintea mea”. Nici nu bănuia că astfel, pentru vreo două-trei ore (atât cât a durat călătoria de la Comăneşti la Apa Roşie) mă făcea unul dintre cei mai fericiţi copii ai planetei. Iar eu nu eram singur, ca Micul Prinţ ce iubea şi el pe cineva (o floare),  ci însoţit de un întreg alai.

Să vă povestesc de satisfacţia supremă a “trasului” sirenei locomotivei, ori de câte ori îţi vrea sufleţelul? Sau poate mai bine să vă descriu vântul care-mi biciuia faţa, ori să vă pomenesc despre mulţumirea cu nimic comparabilă (exceptându-l pe Harap Alb ce oferea jăratic prea folositorului său bidiviu) de a hrăni “animalul” cu… cărbuni? Searbădă-mi este definirea supremei satisfacţie, a acelui început de zi care m-a fericit cum de puţine ori am mai fost de atunci încoace.

Ce-i drept nu aceeaşi mulţumire aveam s-o citesc pe faţa mamei, la coborârea mea majestoasă din cabina mecanicului. Asta pentru că în primă fază nu m-a recunoscut. Amnezia continuându-i faţă de costumul meu - care avea o cu totul altă culoare; din frumoasa şi gingaşa culoare a oului de raţă, el era acum precum cea a oului împuchistrat de bibilică. Noroc că în cele din urmă – după ce s-au distrat puţin pe seama mea şi a “iubitei” mele, şi-au adus aminte cu toţii, pentru ce ne aflam acolo. De bună seamă mi-au permis să-mi spăl faţa şi mâinile, pentru a lua masa împreună cu toţi ceilalţi prietenii.

Mie însă nu-mi mai trebuia nimic. Privirea-mi umedă, nu se dezlipea de la matahala neagră a mocăniței, iar sufletul – neîncăpător pentru o inimă aşa plină de fericire, mut îşi rumega amintirile de vis.

Cu timpul tehnica a făcut progrese, iar locul locomotivelor cu abur a fost luat de cele disel mai întâi şi electrice mai apoi. În concordanţă cu media mondială, a visurilor de copilărie neîmplinite, eu nu m-am făcut mecanic de locomotivă.

Aşa se face că visele copilăriei s-au transformat în părţile cele mai frumoase ale istoriei căilor ferate româneşti, pe care eu o cunosc. Între aceste pagini se află istoria: bunicului meu ceferist la Comăneşti - pe frumoasa Vale a Trotuşului; cea a soţului învăţătoarei mele – cel mai chipeş şef al gării din Moineşti; finalul piesei de teatru Siciliana, jucată în liceu; istoria multor călătorii personale, dintre care o parte făcute între “o dusă şi o venită”(de dimineaţă până seara) spre vreo culme montană din Bucegi; începutul unei poveşti de dragoste, fără happy-end; alte povestiri ale socrului meu constructor de lini ferate şi staţii  CFR; modernizarea garniturilor de tren; introducerea intercity-ului; şi nu în ultimă instanţă noile garnituri ale “săgeţilor albastre”. 

 Pe semne nu v’aş fi povestit toate acestea dacă nu aş fi aflat că Ministerul Transporturilor va înlocui, până la sfârşitul anului, categoriile de trenuri operate de CFR Călători, respectiv intercity, rapid, accelerat şi personal, cu cele din legislaţia europeană celor patru categorii actuale de trenuri şi anume: intercity, rapid, accelerat, personal în trenuri Intercity, InterRegio şi Regio…

“Bucureşti, Bucureşti, fratele meu eşti…” (I)

Motto: “ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta.” – Evanghelia după Marcu 12.31

           

Ciudate sunt felurile în care noi oamenii ne categorisim unii pe alţii, iar dintre toate cea mai nevinovată mi se pare a fi cea legată de locul din care provenim. În ceea ce mă priveşte – deşi prietenii din copilărie şi colegii de liceu mă numesc bucureştean, ori „capitalist” – eu continui să mă consider moineştean, dată fiind legătura mea sufletească cu locul în care am văzut prima oară lumina zilei, unde am început a merge şi mai apoi am deprins bună parte din ceea ce ştiu. Tot acolo am învăţat să iubesc oamenii şi ceea ce-i înconjoară. Şi cum pentru toate trebuie să existe un exerciţiu, tot aici m-am îndrăgostit întâia dată.

Totuşi mai bine de jumătate din viaţă - deşi îmi place să mă consider încă tânăr - mi-am petrecut-o în „cetatea lui Bucur”, pe care pot spune că o cunosc şi o iubesc pe de o potrivă cu oraşul meu natal.

Am făcut cunoştinţă cu Bucureştiul pe când aveam în jur de patru ani. Amintirile îmi sunt uşor confuze. Prin faţa ochilor defilându-mi imaginile târgului „Moşilor”, cele ale Parcului Cişmigiu – cu fotograful la minut, vânzătorii de baloane colorate şi  îngheţată, bărcile de pe lac, lebedele, urşii din grota… Apare apoi în faţa mea o mare de oameni venită – la Pavilionul H din Herăstrău - pentru a admira satelitul ce o dusese pe Laica în cosmos. Mai aud ca prin vis clinchetele clopoţeilor din turnul Casei Minovici; şi îmi revin, de asemenea, prin memoria papilelor gustative aromele unei cine luată împreună cu trioul fraţilor Grigoriu, într-o casa aflată pe strada Puţul cu Apă Rece. La fel de bine simt în nări parfumul străzilor cu alei de tei, ori cel al aleilor din Grădina Botanică.

Următoarea perioadă bucureşteană, bine marcată în memoria-mi, este cea a şcolii generale. Pe atunci mă înfiinţam, în a doua parte a lui iunie, pentru a participa la marcarea zilei de naştere a fratelui meu, student la facultatea de ştiinţe juridice bucureşteană. Este perioada în care am cunoscut Grozăveştiul şi Cotroceniul, Grădina Botanică, bulevardul cinematografelor(fost pe rând 6 Martie, Dej, Kogălniceanu), Piaţa Universităţii cu cele patru statui ale sale(mutate acum temporar în Parcul Izvor), Calea Victoriei, Kiseleful, Muzeul Antipa, Mogoşoaia.

Am revenit în alte câteva rânduri, din nou, în Bucureşti, în perioada liceului, la admiterea în facultate. Apoi oraşul mi s-a lipit de suflet - precum spun viersurile unei vechi melodii: „ca marca de scrisoare” şi nu am mai putut să-l dezlipesc(adevărat este că nici n-am încercat şi nici nu vreau să pot). După ce am avut şansa de al cunoaşte în profunzime, prin intermediul activităţilor de turism desfăşurate în anii ’75 – ’90, oraşul de adopţie mi-a intrat în propria-mi fiinţă întratât încât atunci când sunt departe de el, îi simt lipsa.

Strada Stavropoleos, spre CEC sambata 12 noiembrie 2011

Această rememorare a înrudirii cu fratele meu Bucureşti este datorată studenţilor mei, ce m-au onorat azi prin participarea la un inedit proiect "Promenadă pe Podul Mogoşoaiei"(prezenţii ştiu de ce iar absentii pot afla de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Calea_Victoriei). 

Pe Valea Tazlăului la Tescani

“Muzicianul

  Uită

  Necazurile

  Cultivându-şi

  Arta” (George Enescu).

Undeva în …Moldova; nu în Liveniul natal al marelui Enescu, ci la Tescani, ve-ţi găsi această cugetare a maestrului. Tescani sunt un mic sat din judeţul Bacău, pe Valea Tazlăului, aici se află Centrul de Cultură Tescani(fost conac al familiei Rosetti-Tescanu), pe drumul naţional Bacău – Moineşti, la 35 km de Bacău, 30 km de Oneşti şi 14 km distanţă de Moineşti. 
Minunat acest loc, pentru care “frumos e un cuvânt searbad care nu spune nimic din splendoarea scânteietoare a peisajului…”cum scria unui prieten, în vara anului 1909, într-o epistolă  - alt gigant al culturii noastre - Ştefan Luchian. 

În mijlocul unui imens parc - format din arbori seculari - dispus pe panta unei coline, paşi ating urme ale trecerii unor importante personaje ale istoriei şi culturii româneşti şi europene. Asta pentru că Tescaniul este în Europa încă de la sfârşitul secolului al XVI – lea. 

Prin susurul plopilor, în adierea vântului de seară, şi tânguirea undelor Tazlăului umbrele nopţii se întrepătrund cu cele ale revoluţionarilor patruzecişoptişti, ale unioniştilor ori ale luptătorilor pentru independenţă din1877(a căror amintire este evocată şi de către micul monument din mijlocul satului).

În secolul XX, parcul şi aleile de plopi au fost martori ai meditaţiilor filozofului român Vasile Conta autorul “Teoriei ondulaţiunii universale”. Introducerea întregii opere filozofice a lui Vasile Conta în circuitul european se datorează lui D.Rosetti-Tescanu care a făcut traducerea în limba franceză, tot aici la Tescani.
Însă personalitatea care şi-a lăsat puternic impregnată amprenta pe trecutul şi prezentul Tescanilor a fost marele compozitor român George Enescu. Maestrul şi-a petrecut o mare parte din viaţă aici unde a şi dat fiinţă celebrei creaţii muzicale Oedip; finalizată la 27 aprilie 1931 şi dedicată soţiei sale Maria Rosetti Tescanu. O altă mare personalitate a muzicii româneşti care şi-a purtat paşii pe plaiurile Tescanilor a fost compozitorul Mihail Jora.

Ceea ce turistul însetat de senzaţional poate vizita astăzi la Tescani este rezultatul donaţiei făcute Statului român - reprezentat prin Ministerul Culturii - de către Maria Rosetti Enescu, care preciza cu acest prilej: “…Scopul donaţiunii de faţă este înfiinţarea unui Înalt Aşezământ cultural cuprinzând şi case de odihnă. Această casă de odihnă şi reculegere va avea menirea să adăpostească temporar sau periodic, artişti şi intelectuali români sau străini…”. 

 Centrul de Cultură Tescani adăposteşte astăzi manifestări muzicale, tabere de creaţie, cursuri de vară cu participare internaţională, alte manifestări culturale. Pentru desfăşurarea acestor activităţi Centrul de Cultură pune la dispoziţia următoarele disponibilităţi: galeria de artă, biblioteca, sala de conferinţe, atelierele de lucru, sală de concert/spectacol în interior şi în aer liber, telefon, fax, video, colecţia de discuri şi CD-uri; asigurând la cerere şi pensiune completă, cu produse ecologice din producţia proprie.

            În împrejurimi se mai află: la 14 km Moineştiul lui Tristan Tzara(dadaistul care a depăşit graniţele europene), iar la alţi 7 km Comăneştiul Familiei Ghica(primul român în Africa), peste alţi 11 km - la marginea sud-estică a Oneştilor - mai poţi medita câteva clipe la Borzeşti(cu gândul la marele Ştefan al Moldovei, care demult odată a fost şi el copil). 

  

Fotografiile aparţin doamnei Mihaela Rd

COMĂNEŞTIUL - metamorfoza unui palat la muzeu trecută prin starea de şcoală

              Motto: ”Dintre toate lucrurile cea mai plăcută e noutatea” – Ovidiu

             Aşezat în căuşul unei „poiene montane”, formată de vecinătatea Munţilor Ciucului şi terminaţiile Munţilor Tarcăului împreunate cu cele ale Goşmanului; alintat când gingaş, când năvalnic de plăpândele sau tumultoasele şerpuiri ale Trotuşului, Asăului, Ormenişului şi Şopanului, privit cu blajinitate de culmea Berzunţilor, micuţul oraş Comăneşti, pare – şi parţial este - un veritabil avanpost moldovenesc plasat în apropierea porţilor transilvane.

Încă din copilărie am fost atras, aproape magic, de această minunată îngemănare pitorească a dealurilor subcarpatice cu crenelurile pietroase, puternice şi maiestoase, străbătută – funcţie de anotimp şi regimul pluviometric – de drumuri cu mai mult sau mai puţin praf ori glod, de zăpezi sau gheţuri ce formau poduri de durată. Peste panglicile gri ori tuciurii, alunecau căruţele trase cu efort de animalele de povară – din primăvară până-n toamnă, iar iarna veselele şi zgomotoasele sănii cu zurgălăi la care erau înhămaţi cei mai frumoşi, văzuţi de mine, cai sau boi-boureni.

Puţine locuri mi se păreau atât de fermecătoare, în acea vreme, precum Comăneştiul. Asta poate pentru că fiind foarte aproape de Moineştiul natal, (7 kilometri distanţă, cu legătură atât pe cale rutieră, cât şi pe cea ferată), şi mai  mult apropiat de Văsieştii bunicilor dinspre mamă – separat fiind doar de Ormeniş şi de ţarna Zăvoiului, a fost primul oraş pe care l-am vizitat şi care era cumva altfel decât oraşul meu.

         Deşi mai tânăr decât Moineştiul, oraşul „megieş” dezghiocându-se din cojocul ruralului cumva pe la mijlocul veacului trecut – „pe vremea minerilor” cum spune buna mea mamă şi localnicii, Comăneştiul avea un sâmbure de nobleţe şi un blazon, ce-i conferea un parfum aparte. Ineditul oraşului vecin consta, în primul rând pentru copilul din mine, în asemănarea gării cu şcoala din imediata vecinătate; ori poate a şcolii cu gara… Cred că eram confuz în stabilirea ordinului de prioritate, dar sigur este că mi-ar fi plăcut să învăţ aici, poate pentru că la mintea mea de atunci astfel aş fi putut deveni mai repede mecanic de locomotivă(prima mea dorită profesie, care mi-a urmărit visul muncitoresc de copil, ducându-mă până la rangul de chibiţ rapidist). E drept că pentru asta ar mai fi fost necesar ca buna mea învăţătoare să accepte naveta zilnică, fapt ce ar fi presupus -aproape sigur- migrarea întregii clase.

         În realitate cele afirmate n-au rămas decât o fugară amintire a unei dorinţe neîmplinite, a puştiului îndrăgostit de prima lui învăţătoare(întâmplător soţia unui brav, chipeş şi distins şef de gară), locomotiva cu abur, mirosul cărbunelui ars, chipiul roşu al impegatului de mişcare, iar peste toate astea cuprins de « dorul de ducă » pe care i-l lăsaseră spre moştenire ambii bunicii, ceferistul(fost lucrător chiar în frumoasa gară comăneşteană) şi găzărul(negustorul ambulant de produse petroliere). 

Dar oare ce mă atrăgea atât de mult la şcoala din Comăneşti, în afara liniilor arhitectonice înrudite cu cele ale gării oraşului? Poate datorită…animalelor împăiate care, dată fiind alianţa matrimonială a bunei şi frumoasei noastre doamne cu onorabilul şef al gării moineştene, mai migrau câte odată şi către orele de ştiinţele naturii din clasa noastră. Poate datorat… faptului că era numită “la Palat”, pentru că aşa arăta şi era de fapt, iar în mintea mea de copilandru asta presupunea altceva decât cursuri în săli de clasă obişnuite.
Ori datorită… parcului ce-o înconjura, sau susurul râuşorului de munte din vecinătate: Trotuşul; ambele numai bune pentru agrementarea recreaţiilor sau a timpului de după orele de şcoală. Poate pentru ceasul din turnu-i care bătea cu precizie, dând atât ora exactă a micii urbe moldave cât şi semnalul de începere a orelor de clasă. Poate pianul negru, cu coadă, aciuat în clasa pentru muzică, o făceau atât de râvnită... Poate...
Este puţin probabil însă ca la acea vreme, a copilăriei, să fi conştientizat cele precizate, dat fiind faptul că pe bună parte dintre ele le-am descoperit doar odată cu trecerea anilor, developând clişeele color ale amintirilor mele. Pe semne că toate acestea şi încă câteva pe deasupra, care odată cu trecerea anilor s-au mai estompat ori au fost acoperite de alte amintiri, mai noi, mai parfumate, mai colorate sau poate doar mai spectaculoase.
Oricum ar fi stat lucrurile cert este că i-am pizmuit un pic pe copii comăneştenilor pentru şcoala lor de la Palat. Cum i-am „duşmănit” şi pentru rarele victorii, din acele timpuri - în disputele fotbalistice - ale Minerului lor asupra Petrolului meu. Dar toate acestea erau doar micile defulări, de moment, ale unei copilării care se lupta cu încercarea de a lua mai totul în serios, dar mai ales ceea ce se dorea a ni se fixa în conştiinţe: simţul unei « proprietăţii colective », care în acelaşi timp era doar a unui mic grup de favorizaţi.
Vremurile, războiul şi alte răutăţi stricaseră oglinzile focalizatoare ale vremii. Însă noi eram copii, visători şi neştiutori. Mai ales a celor pe care vreau să vi le povestesc în continuare.
Ceasul din turnul palatului nu mai bate, marcând implacabila trecere a timpului, aşa cum bătea la vremea incorporării mele. Doar copiii aleargă încolo şi-n coace prin curtea palatului, din când în când strâng bani de intrare sau complice sunt păsuiţi de custodele muzeului, apoi intră - spre a se plimba şi răcori de arşiţa verii – prin camerele mari şi înalte ale clădirii. Atunci când sunt aduşi în grup sau vin cu dascălii primesc şi explicaţii, care sub o formă sau alta îi îndeamnă să pornească în călătorii spre vreun loc neexplorat al planetei sau al universului. Pentru cei ce cutează primul pas e cel mai uşor, datorită vecinătăţii gării cu muzeul ce într-un fel îi şi seamănă.
Dacă ajungeţi la Comăneşti, strada Republicii, numărul 1, nu rataţi vizita la Palatul Dimitrie N. Ghika - Comăneşti. Cu siguranţă veţi întâlni ceva din cele descrise de mine şi poate gândul vă va fugi la vre-o plănuită şi nerealizată expediţie. Dacă vă este la îndemână pregătiţi-vă, documentaţi-vă şi purcede-ţi. Toate încep cu primul pas.

Pohtiţi la Moinesti!

 Perioada trecută, a ultimului deceniu de secol XX si aproape duzina anilor din cel de'al XXI, s-a dovedit  - înainte de toate – a fi dificilă, iar mai apoi marcată din plin de o acută criză de motivaţie. Peste toate acestea, cel puţin în domeniul turismului, am avut de a face cu incompetenţă managerială, comportament deviant, sau nenumărate dovezi de neînţelegere corectă a unor termeni precum ”proprietate”, “iniţiativa individuală” ori “responsabilitate”.

 Nu aş fi adus acest subiect în discuţie - mai ales între crize - dacă, exprimându-mă într-o uşoară parafrazare a bătrânului Dante, n-aş fi fost lovit de amintirea timpurilor fericite(ale copilăriei) în aceste vremuri de restrişte. În plus, optimist incurabil din fire, nu pot fi total de acord cu Her Goethe atunci când afirmă că ”tot ce se naşte şi devine e menit pieirii”.

Dar despre ce este vorba “în propoziţie”?

În general este vorba despre balneologie, şi pentru a nu fi acuzaţi de globalitarism, de cea românească; în particular este vorba despre o localitate(ca multe altele din România, de altfel), care ar fi putut să fie balneară şi nu este, numele acesteia este Moineşti.

Vă spune ceva numele acesta: Moineşti?

Dacă da, înseamnă că:

• Notele mari la: limba şi literatura română, geografie sau istorie şi încă ceva materii v-au fost atribuite corect;
• Ăsta este oraşul în care ceva vibrează deosebit pentru dumneavoastră;
• Sunteţi implicat în domeniul petrolului sau tangenţial;
• Călătoriţi mult;
• Uneori citiţi presa sau urmăriţi emisiunile de actualităţi;
• Totuşi nu-i aşa uşor să faci parte dintr-o mişcare “dada” şi cu toate acestea lumea să te înţeleagă;
• Acum poate, fără a fi lipsit de modestie, aş putea spune că ne cunoaştem;
• Iar vă amintiţi de colegul plecat în Israel;
• Câte odată vă doare, tot sau parţial, ceva din sistemul osos şi va amintiţi de vremurile de demult şi Baia Comunală;
• Iar sunteţi melancolici sau nostalgici.

   Moineştiul este locul în care:

• în judeţul Bacău se întâlnesc coordonatele geografice de 46°26’latitudine nordică şi  26°29’longitudine estică;
• altitudinea absolută variază între 425-525 m;
• se găsea unul dintre puţinele muzee ale petrolului din lume(dat fiind faptul că: încă de la 1440 octombrie 4, Boierul Oana Porcu  - donând moșia Lucăcești mănăstirii Bistrița, in dreptul Pacurii - vorbea de existența petrolului pe aceste locuri, iar la 1716 Dimitrie Cantemir amintea de existenţa petrolului în această zonă);
• s-a născut Tristan Tzara, iar în vara anului 1909 s-a tratat Ştefan Luchian; 

• în 1895 doctorul Ştefan Stâncă, iniţiatorul medicini sociale din România, trata la Spitalul Centrului Muncitoresc muncitorii de reumatism cu apa minerală a puţului număru 1;
• în anul 1934 (după declararea sa ca staţiune balneoclimaterică / Monitorul Oficial nr.146) se înregistrau “la băi”(perioada iunie - septembrie) 311 persoane din afara localităţii; pentru ca în anul 1977 numărul curanţilor era de aproximativ 1000 pe sezon;
• există un “monument modern” dada şi probabil unul dintre cele mai moderne spitale de urgenţă din ţară;
• izvoarele minerale sunt o palidă amintire, iar apa preponderent pe Pârâul Gâzului;
• de mai bine de douăzeci ani un hotel(cu bază de tratament), gata “la roşu”, aşteaptă “împlinirea visului”: activitate turistică în urbe.

Din pacate situaţia nu este singulară. Datele pe care le deţin pun în cadre similare localităţi precum: Amara, Băile Homorod, Bizuşa Băi, Strunga, Vâlcele, Lipova, Sarata Monteoru, Valea Vinului, Băile Rodbav, Lacul Sărat şi chiar altele mai renumite asupra cărora nu voi insista.

Succinta prezentare scoate în evidență, în primul rând că resurse există, apoi că de-a lungul timpului s-au făcut cercetări şi investiţii diverse – de la cele de natură sentimentală până la cele materiale – iar în momentul de faţă sub pavăza demonetizatei expresii “ nu sunt bani dom’le” ne complacem într-o dulce-amară amorţire sau picoteală.  Există oare soluție?

În primul rând e necesară o transformare, care implică iniţiative individuale sau de grup, ce prin acceptare, imitare şi difuzare, vor afecta/influenţa economia, ştiinţa(şi slujitorii ei de la toate nivelurile), cultura şi chiar politica. Inovaţia va reuşi doar în măsura în care există motivaţie pentru satisfacerea, într-un mod specific, a potenţialilor beneficiari. În cel de-al doilea rând forma motivaţiei enunţate, are sorţi de izbândă doar în condiţiile instituţionalizării dreptului de proprietate, a libertăţii de iniţiativă şi a concurenţei.

Acum 77 de ani o decizie(nr.21192 / 5 iunie 1934) a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale publicată într-un Monitor Oficial(nr.146) acorda Moineştiului statutul de staţiune balneoclimaterică. Astăzi o fostă posibilă emblemă a "oraşului petrolului şi florilor de romaniţă", se ruinează pe zi ce trece.

Trebuie să remarcăm, însă, preocuparea edililor în a "resuscita" vechea staţiune. Poate în 2034 Moineştiul va fi mai mult decat a fost vreo dată. Primii paşi se fac de acum... 

Foto: dada vfc - Viorel Costea