Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

vineri, 23 decembrie 2011

Mărul și fabuloasa sa împărăție dâmbovițeană

De câte ori mă aflu în dreptul tarabelor cu fructe, din ştiu eu ce piaţă, fie ea mică sau mare; sau atunci când îmi vizitez mama şi-mi este pregătit patul în mica noastră sufragerie; ori atunci când intru în casele de pe malul Lacului Herăstrău, ce compun arhicunoscutul şi minunatul sat muzeu bucureştean; gândul îmi fuge către odaia curată din casa bunicii. Acolo erau păstrate, la fel ca şi în multe alte case ţărăneşti, lăzile cu zestre ale fetelor de măritat, lucrurile de valoare şi hainele de sărbătoare. Tot aici, deasupra dulapului cu haine, pe şi în blidar, erau meşteşugit aranjate şi înşirate: mere, pere, gutui sau alte fructe. Orice deschidere a uşii miraculoasei trezorerii era însoţită de o explozie de bucurie şi în egală măsură de o revărsare de arome vegetale edenice, ale poamelor înfrăţite cu busuiocul ascuns printre haine ori pe sub perne. Straniul iz era completat de sobra levănţică – aflată în misiune de luptă contra moliilor de pripas.
Să vă povestesc cu ce interes aşteptam astfel de prilejuri, care ne trezeau din amorţeala de peste iarnă, mai întâi simţul olfactiv şi apoi prin mila bunicii pe cel gustativ? Nu cred că mai e cazul. Aşa că mai curând cred că ar trebui să încerc a elucida una dintre nedumeririle mele de atunci. Oare fructele se aflau în acel loc pentru că erau la fel de valoroase, ca toate cele adăpostite în camera curată, sau şi ele se aflau în misiune? Misiunea lor fiind aceea de a parfuma lucrurile curate şi frumoase ce erau purtate doar de sărbători.
Nu-mi aduc aminte dacă am găsit, la vremea copilăriei, răspunsul la această dilemă. Cred însă că orice cercetare, sau clarificare, devenea inutilă în faţa roşii-sângeriilor cu pete albicioase, aromatelor şi frumoaselor ionatane; ori a galbenelor, parfumatelor şi zemoaselor pere pergamute; ca să nu mai aducem vorba de galben, uşor lemnoasele şi plăcut înecăcioasele gutui, culcuşite în propriul lor puf. Toate ne  puneau dinţii la încercare şi ne făceau să strângem şmechereşte din ochi, atunci când sucul dulce acrişor, bogat în vitamina C, ne invada cavitatea bucală, dirijându-se subversiv către papilele gustative. Însă, trebuie să recunosc, parfumul acelor poame m-a urmărit în fel şi chip până în ziua de astăzi şi cred că la fel va fi până o fi – Doamne apără şi fereşte! – să-mi piară mirosul.
Dar dintre toate fructele, despre care v-am povestit, am credinţa că mărul este cel de care mă simt cel mai ataşat. Poate pentru că: era unul dintre fructele care creşteau într-o oarecare mare varietate în arealul copilăriei mele; fusese unul dintre puţinele alimente tolerate într-o perioadă în care amarnic fusesem chinuit de o trăsnită de gripă, ce a virat mai apoi într-o pârdalnică tuse convulsivă; iubeam povestea binecunoscută a lui Prâslea cel voinic şi a merelor de aur. Mai apoi ataşamentul meu este posibil să fie legat şi de o întâmplare în care eu dăruiam un bulgăre de zăpadă (ce ar fi putut fi păstrat doar în congelatorul bătrânului Fram, abia intrat în dotarea bucătăriilor româneşti) în schimbul unui frumos măr galben şi lunguieţ, care a stat la baza unei frumoase şi nebuneşti poveşti de iubire adolescentine. Ar urma în rândul argumentelor: regăsirea minunatului parfum şi a gustului nepereche în perioada de călire cătănească; etapa de alegerea, cu grijă maximă, a fructului pentru piureul juniorului; utilizarea lui elaborată la lecţiile de degustare a produselor vinicole; în cele din urmă cura de slăbire cu mere (în cazul meu fără vreun rezultat spectaculos). După cum aţi constatat, aş putea spune că întreaga mea existenţă a fost şi este legată, într-un fel ori altul, de existenţa sau mai bine zis de coexistenţa mea cu minunatul fruct.
 Toate aceste elemente simbol ale existenţei mele, şi cred că şi a unora dintre domniile voastre, mi-au fost trezite din starea de banal cotidian atunci când cu puţin după intrarea în noul an tulburător de simetric - 2002 – am trecut prin “fabulosul vad fructifer” din judeţul Dâmboviţa, axat pe zona pomicolă a Voineştilor.
Deşi se spune că este preferabil să treci prin bazinul pomicol al Dâmboviţei primăvara (când poţi asista la explozia florală a verde-crudului însoţit de alb-roziul) ori toamna (atunci când verdele grav virează în roşul de ionatan sau galbenul merelor golden, stârnind spectaculoase efecte cromatice, de o frumuseţe greu reproductibilă), eu am avut şansa să realizez măreţia acestei împărăţii în plină iarnă. O iarnă care trecută într-un nou an, dorea să arate că nu este de glumit cu temuta şi intransigenta generăleasă, mai ales atunci când printre locotenenţii săi se numără nemilosul viscol şi crudul ger.
Veneam dinspre Câmpulung Muscel, trecusem de limita judeţului Argeş, depăşeam Malul cu Flori, admirând minunatul peisaj hibernal, stilul vechilor case muscelene, dar în egală măsură noile şi sprinţarele căsuţe tip vilă. Mă gândeam la oportunitate dezvoltării turistice a zonei şi rememoram legenda Bucureştiului, legată în mare parte de apa Dâmboviţei pe care tocmai o traversasem, când am remarcat prezenţa tot mai numeroasă a livezilor, în dimensiuni mai mici sau mai mari, de o parte şi alta a drumului.
Îmi revine în memorie o altă legendă, cea care spune că într-o creastă a unei măguri din această zonă ar fi fost îngropată “comoara lui Anghel”. Oamenii din partea locului au căutat-o generaţii de-a rândul. Mărturie sunt gropile săpate una lângă alta în dealul din apropierea Voineştilor. Între timp banda de asfalt, acoperită cu o plapumă subţire de nea, şerpuia pe mai departe printre case din ce în ce mai frumoase – în curţile cărora se arătau din ce în ce mai des autoturisme de diverse producţii şi mărci. O clipă îmi trece prin gând o idee trăznită: totuşi, dacă au găsit “comoara lui Anghel”. După aparențe aşa pare!
Mă trezesc din reverie şi realizez că sunt la Voineşti.
Îmi amintesc de existenţa staţiunii experimentale pomicole de aici, zăresc mai apoi silueta liceului agricol, încep să descopăr magaziile cu fructe sau pur şi simplu cutii din carton - special destinate păstrării fructelor pe timpul transportului spre comercializare, aflate pe unde te aşteptai mai puţin. Corelez imaginile cu informaţii mai deunăzi, din care rezulta că până la invadarea pieţei bucureştene a fructelor cu produse similare - dar de import, unul din doi vânzători era producător original din satele dâmboviţene, începând de sub Piemontul Cândeşti şi prelungite până spre Câmpia Târgovişte - Ploieşti, pe de o parte şi altă a Dâmboviţei. Înţeleg acum că aurul lui Anghel s-a transformat, în timp, în celebrul “Delicios de Voineşti”, creat din faimosul “Golden” şi “Creţescul” localnic, fratele “Frumosului de Voineşti”- mare cât podul palmei, rumen, fin, suculent, dulce, cu aromă puternică, savuroasă.


Am parcurs mai bine de 15 kilometri, printre livezi aflate pe dreapta sau stânga şoselei, cu pomi bine înfipţi în pământ şi cu coroana rotundă ori printre pomi răstigniţi pe spaliere, cu coroana palmată. Compara această minunată defilare a “gărzii de onoare” a împărăţiei pomilor, cu periplurile printre viile de pe Târnave ori cu cele din Vrancea, iar pentru a crea o imagine cât de cât corectă fac apel la date statistice. Din păcate ele fac referire la ani ’80, dar din acestea reiese că: Bazinul pomicol din Valea Dâmboviţei, avea peste două milioane de pomi fructiferi, răspândiţi pe o suprafaţă de peste 3000 hectare. Producţia atingea peste 20 000 kilograme de fructe la hectar, iar de pe un singur măr din Voineşti s-a cules, în anul 1974, 800 kg de mere.
Mai poţi cred în aceste condiţii că dâmboviţenii nu au găsit aurul lui Anghel ?!?
Rulam cu emoţie şi cu oarecare evlavie, pentru a nu trezi din somnul iernatic, pe cei mai bine de un milion de pomi despuiaţi de frunze - care par a visa fericiţi la bucuria ce o va aduce eterna reluare a ciclului germinativ. M-am abţinut cu greu să nu-i tulbur, întrebându-i care dintre ei este: Frumosul de Voineşti (măr), sau Timpuria de Dâmboviţa (păr), ori Tuleul dulce (prun), toţi odrasle ale staţiunii experimentale pomicole Voineşti. I-am admirat însă, aşa cum îşi privesc părinţii copii ce dormind zâmbesc în somn de vreo şotie de peste zi sau bucuroşi de întâlnirea cu personajul preferat din desenele animate mult iubite. I-am privit şi i-am comparat cu personajele adormite dintr-o altă poveste. De data aceasta sărutarea o va da Zâna Bună Primăvara, care va trezi astfel la viaţă întreaga gardă adormită a Împărăţiei Verde a Fructelor.
Bine înţeles că mi-ar fi plăcut să mai aflu: ce mai există din colecţia naţională a mărului – care în perioada anilor ’70 număra 400 de soiuri de măr, dintre care aproximativ 50 erau de origine autohtonă; ce se mai întâmplă astăzi la staţiunea experimentală pomicolă (o mai fi existând ea oare ?!? ), la liceul agricol; mai ales dacă există un muzeu al mărului sau dacă s-a gândit cineva dintre locuitorii “împărăţiei” să realizeze un catalog, reţetar, al produselor alimentare care au la bază mărul ori pot fi realizate din mere.
Dar afară ningea viscolit, oamenii erau ascunşi prin case, iar eu căzusem puţin în borcanul cu melancolie al amintirilor tinereţii. Aşa că mi-am continuat drumul sperând că - vorba cântecului haiducesc, poate la primăvară ori la vară, dacă nu sigur la toamnă să poposesc la porţile împărăţiei mărului...

sâmbătă, 10 decembrie 2011

De la Iaşi, spre eternitate...

La Iaşi, în pragul Fundaţiilor(Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu”), se găseşte una dintre cele mai romatice statui ale lui Mihai  Eminescu înveşmântat într-o mantie subţire, ce priveşte mut, în depărtarea, poate către Dealul Vişanilor, la poala căruia se află Hanul “Trei sarmale”. 

 Nu-mi dau seama, dacă amplasarea  statuii a avut în calcul faptul că marele poet fusese Director al Bibliotecii Centrale(1874-1875), că un pic mai sus se află Copou şi teiul sub care adesea “dânsul” care „Era mereu gânditor şi zâmbea” medita, sau pentru că dacă ar fi avut - şi unul şi altul(Iaşul şi poetul, în ordinea pe care o preferaţi) – mai mult noroc putea fi profesor la Universitate, ori pentru simplul motiv că paşii  acestui “voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici”(George Călinescu) au trecut pe aici spre: Sărărie, Ţicău sau Târgul Cucului; întâlnirile de la salonul literar al familiei Micle ori cele ale Junimii; reprezentaţiile Teatrului Naţional ori reşedinţa temporară de la Samson Bodnărescu(de la Trisfetite, în ograda Trei Ierarhilor); oriunde numai EL(“Acest tânăr cu ochi mari,/ Cât istoria noastră”- Marin Sorescu) ştia.

Adevărat trebuie să fie că  perioada 1874-1877,  Mihaitrecea în zâmbete pierdute spre Copou, cu părul cascadă pe spate, muşcându-şi sfârcul mustăţii” marcând pentru eternitate Iaşul, cel puţin în măsura în care oamenii ai locului aveau să-l marcheze pe poet prin prietenii multiple, nuanţate speciale şi diferite; legate cu: Veronica Micle, cercul conservatorist progresist “Junimea”, cu grijuliul Slavici, iar mai apoi cu Ion Creangă. 

Este drept că Iaşul nu a găzduit decât o parte a primei pagini(de literatură şi iubire) şi integral puternica legătură cu literaţii, din rândul căreia comuniunea cu ”învăţătorul de la şcoala de băieţi nr.II din Păcurari” avea să schimbe radical destinul celui din urmă. Dar să le luăm pe rând…

Eminescu cunoscuse pe Veronica Micle la Viena, în 1872. Doi ani mai apoi, spre sfârşitul toamnei, la o reprezentaţie de binefacere dată în folosul săracilor – în sala societăţii dramatice – poetul o zăreşte pe Veronica într-o lojă. Nu pierde ocazia de a-i comunica, printr-o scrisoare, aceasta şi totodată de a-i face cunoscută intenţia de a răspunde invitaţiei de a veni într-o joi la serata literară, găzduită în casa familiei Micle. Urmează frecventarea – însoţit de Ioan Slavici(pe care-l cunoscuse de asemenea la Viena, în perioada de audient), Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu – salonului literar din casa profesorului Ştefan Micle. Se pare că anul 1875 este momentul apropierii şi atingerii sufletelor, marcat de dedicaţiile poetice reciproce.

Între timp este nevoit să părăsească biblioteca; dar Titu Maiorescu – aflat în frunte Ministerului de Instrucţie – îl va numi, de la 1 iulie, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Vremurile erau agitate, iar poetul dornic de a se face util se apucă de treabă cu mare zel. Legătura existentă între Eminescu şi Veronica Micle trece printr-o perioadă de neânţelegeri în anul 1876, dar nu din cauza soţului acesteia care avea o părere proprie în această chestiune: ” Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce am în sinceritatea ei…Invidioşii sînt cei mai scârboşi oameni.”, după cum rezultă dintr-un document provenit din Colecţia memorială Veronica Micle, Târgul Neamţ. Cert este că după fiecare controversă cei doi reluau legătura, iar între timp Veronica dobândeşte şi privilegiul de a cunoaşte manuscrisele poetului.

În acest an de grele încercări (guvernul cade, lui Eminescu - rămas fără slujbă – Ministerul îi cere înapoierea ajutorului de 100 de galbeni, acordat de Maiorescu pentru aşi da doctoratul la Berlin şi astfel să poată ocupa catedra de filozofie de la Universitatea din Iaşi)  poetul transfigurează liric criza pasională prin care trece, păstrând însă versurile în caietele sale. Fără rosturi, scârbit de viaţă, de instituţii, de liberali, de… dragoste (legătura cu Veronica îi oferise numai dezamăgiri), se aciuieşte pentru o vreme în Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă. Acestei perioade îi aparţine un blestem, care după cum notează George Călinescu în “Istoria literaturii române” ar fi sunat cam aşa: “Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor.

În lipsă de altceva mai bun, se apucă de gazetărie, compilând “Curierul de Iaşi”(proprietatea unei tovărăşii de junimişti: N.Gane, Iacob Negruzzi, Ştefan Vârgolici, Anton Naum şi alţii) în calitate de corector şi redactor al părţii neoficiale. Certându-se cu directorul de tipografie – care-i cerea lui (om de caracter şi un non oportunist – după descrierea făcută de Slavici lui Arghezi) să laude pe primar sau să semneze o astfel de adulaţie – părăseşte şi această slujbă.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1877 este chemat la redacţia ziarului “Timpul” din Bucureşti, unde va avea colegi pe Slavici şi pe Caragiale. Iar legătura cu Veronica rămâne doar epistolară. După moartea soţului Veronicăi(1879) Eminescu face publică intenţia de a se căsători cu aceasta, însă relaţia trece - asemeni unei corăbii de o mare agitată - prin diverse dificultăţi şi posibile rupturi (datorate când unuia când altuia) care ofereau posibilitatea reânnoirii prieteniei, însă amânau realizarea căsătoriei. Deşi( ori pentru aceasta) la începutul lui decembrie 1880 Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi ţină făgăduiala de a o lua în căsătorie, proiectata unire revine în discuţii în anul 1881. Însă poate cunoscând zicerea lui Terenţius (“Certurile îndrăgostiţilor dau iubirii prospeţime.”) spre toamna anului următor Eminescu se împacă cu Veronica căreia îi scrie numeroase scrisori, răsplătite prin cuvenitele răspunsuri, vizite şi planuri pentru viaţa în comun la Bucureşti. Însă această armonie nu durează mult timp.

Poetul revine la Iaşi, la începutul lui iunie 1883, pentru a asista la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare - când reântâlneşte vechii prieteni, Ion Creangă şi Miron Pompiliu – ocazie cu care  citeşte junimiştilor, adunaţi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina.  Întors la Bucureşti, pe 23 iunie I se declanşează boala care avea să-l chinuie aproape şase ani.

Poate Veronica şi-a văzut atunci destrămt ipoteticul vis de însoţire cu Mihai, poate s-a gândit mai apoi să-şi caute căinţa, căci ea donează la 12 octombrie 1886, casa părintească din Târgul Neamţ, Mănăstirii Văratic, unde – după cum reiese din actul de danie – îşi avea stabilit şi domiciliul. Totuşi Ea reuşeşte să aducă o pată de culoare, chiar o uşoară remontare a poetului, atunci când la începutul lui aprilie 1888 îl determină să se mute definitiv la Bucureşti, unde în decembrie participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei, în care semnează(doar cu iniţialele) articole la 4 şi 11 decembrie. Se pare că iubirea încă mai lumina sufletele celor doi, sau poate că împăcaţi cu soarta rămăseseră doar buni prieteni. Anul următor boala poetului se agravează, iar în noaptea de 15 iunie – la ora 3 – Eminescu se stinge. Câteva luni mai târziu - la un alt 3, august de astă dată – Veronica Micle încetează din viaţă, în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratic, în apropierea căreia a şi fost înmormântată.

Se încheia astfel ceva ce poate fusese dragoste; căci aşa cum scria(1881) cea căreia Luceafărul îi dedicase Atât de fragedă nimic nu fusese pereche: “Dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumei, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare.

În iarna anului 1973, depăşisem vârsta poveştilor cu feţi frumoşi şi ilene cosânzene, trecusem probabil de cea mai mare - de până atunci, iubire a vieţii mele şi începusem să privesc cu alţi ochi lumea. Spre sfârşitul lui decembrie - eram soldat la Iaşi, iar într-o frumoasă duminică’n care ningea molcom, am primit o învoire de câteva ore. Un camarad propuse să mergem la film, cofetărie, Ţicău şi la “Eternitatea”. N-am ajuns decât în Ţicău, mâncând în fugă două brânzoaice pe care le cumpărasem dintr-o plăcintărie, dar am atins – cu pasul şi cu gândul – umbrele din eternitate. Cu un nod în capul pieptului, înfrigurat, dar transfigurat de emoţie(eram prima oară în bojdeuca din Ţicău) mi-am reamintit atunci că, tot la sfârşit de decembrie(1889), Creangă o luase el însuşi pe drumul eternităţi. Era aşteptat acolo de lumina rece a Luceafărului „…înfăşurat în platoşa lui de diamant, iscodind necontenit, în cursul zilelor lui singuratice, şi aruncând apoi, nepăsător, în urmă aurul uimitor al frumuseţii nouă”(Nicolae Iorga).