LECTIA DE MARKETING TURISTIC

         Olanda mi-a oferit prima lecţie practică de marketing turistic. După cum ştiţi "ţara lalelelor şi morilor de vânt" nu se întinde pe o suprafaţă prea mare de teritoriu. Având o zi liberă, la dispoziţie, mi-am propus să fac un mic tur de regat. 

            Am descoperit excursia, despre care vă povesteam, într-un mic ghid aflat în recepţia hotelului la care eram găzduiţi. Nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că de rezervarea locurilor se va ocupa, contra unei taxe ce reprezenta un sfert din costul excursiei, chiar recepţionera micului nostru hotel. Am plătit şi ni s-a făcut o rezervare telefonică, în urma căreia am aflat că a doua zi, dimineaţa, aveam să fim preluaţi – după micul dejun –direct de la hotelul nostru. Aşa au şi stat lucrurile. A doua zi, la ora micului dejun o reprezentantă a agenţiei de turism a sosit la noi, ne-a îmbarcat într-un autocar şi sub pretextul unui mic tur de oraş, a cules şi de la alte hoteluri diverşi turişti. După aproximativ un sfert de oră am ajuns la sediul central al touroperatorului olandez, unde am plătit diferenţa de preţ (preţul anunţat minus suma plătită hotelului), constatând că cei care se îmbarcau la sediu plăteau integral (nebeneficiind de micul tur de oraş sau de transportul de la hotel la agenţie).

         Ne-am reîmbarcat apoi pentru traseul stabilit, nu înainte ca ghidul însoţitor să facă un inventar al limbilor cunoscute de turiştii din autocar. Am avut astfel ocazia de a ne reaminti o serie de expresii şi cuvinte din limbile cunoscute, datorită faptului că – asemenea ghizilor de pe vaporaşele ce fac minicroaziere pe Sena – prezentarea obiectivelor de interes turistic era făcută succesiv în engleză, franceză, germană şi italiană. Autocarul nostru s-a strecurat printre biciclete, canale, case lacustre, şlepuri fel de fel şi transportând pe lângă încărcătură şi o bicicletă sau un automobil, legendare mori de vânt. A urmat autostrada mărginită, când pe o parte când pe alta, de cursuri de apă, câmpia verde (la început de februarie) şi o primă oprire la un atelier unde se confecţionau renumiţii saboţi din lemn olandezi.

      Următoarea secvenţă poate părea de domeniul fantasticului. Parcarea, din faţa atelierului de fabricat veritabili saboţi olandezi, era curată lună şi fără plată; avea la loc vizibil două grupuri sanitare (de asemenea fără plată şi normal foarte curate); iar pe latura opusă se găsea instalat, într-o rulotă, un îngrijit fastfood. Până aici doar “politeţuri şi normalităţi”- din punctul lor de vedere, ce a urmat a fost în egală măsură interesant şi bine organizat – din punctul nostru de vedere.

Odată dezmorţiţi, am intrat spre a vizita atelierul în care se fabricau saboţii. Ceea ce a urmat a continuat seria surprizelor. Prima surpriză a constat în acelaşi comentariu în engleză, franceză, germană şi italiană, făcut de  un tânăr care printre explicaţii mai pornea o maşină, ne mai povestea cât de mult s-a uşurat munca într-un astfel de atelier prin introducerea mecanizării.

Toată prezentarea a durat aproximativ zece minute şi s-a desfăşurat într-un spaţiu de cel mult patruzeci de metri pătraţi, din cadrul clădirii care avea cel puţin vreo două sute cinci zeci de metri pătraţi ca suprafaţă. Ne ştiind ce se află în restul clădirii am considerat că ea ar fi afectată adevăratei producţii. Ne pregăteam de plecare, când gazda noastră - motivându-ne că la intrare se află un alt grup care aşteaptă explicaţii – ne-a invitat să ieşim prin uşa pe care o bănuiam a fi a “secţiei de producţie”. Dar nu a fost aşa, întrucât dincolo de uşă ne aştepta o altă surpriză.

 

Am păşit astfel, trecând prin nişte uşi glisante, într-un imens magazin, care avea zeci de sortimente de produse care te trimiteau sub o formă sau alta cu gândul la Olanda. Se aflau aici: saboţi de toate dimensiunile, de toate întrebuinţările (de la cea obişnuită, la cea de suporturi felurite – caramele, chibrituri, etc., brelocuri, ş.a) şi din cele mai diverse materiale (lemn, ceramică); mori de vânt în cele mai felurite şi inedite exprimări sau marcări – aplicări; tricouri, curele, ceasuri (de forme şi dimensiuni diverse) şi încă multe alte suveniruri, mai ieftine sau mai scumpe (pe buzunarul tuturor) dar toate cu specific olandez. Spaţiul magazinului în formă de U îţi făcea imposibilă întoarcerea până nu parcurgeai toate raioanele, iar pe de altă parte trebuia să fi fost “rău încorsetat”, sau într-o acută criză materială, ca să nu cumperi ceva cât de cât, pentru: vreo iubită sau soţie, pentru vreo rudă apropiată, vreun şef sau coleg (merituos ori îndatoritor), sau pur şi simplu pentru cineva drag ori care ar fi fost bine să ştie că ne-am gândit la el – tocmai acolo în înfloritoarea Olandă. Am făcut şi eu, la fel ca ceilalţi tovarăşi de călătorie, mici cumpărături însă trebuie să vă mărturisesc preţurile erau diferenţiate, dar nu foarte accesibile. Este de reţinut că în acest spaţiu, de cel puţin cinci ori suprafaţa atelierului, am stat tot de cinci ori mai mult, ca buget de timp.

Odată suvenirurile achiziţionate am păşit spre ieşire unde, ca la mai toate gospodăriile rurale, în faţa uşii se aflau…doi saboţi. De data asta ei erau giganţi şi galbeni, aşa că nu m-am putut abţine, să nu-i încalţ şi mai ales să-mi fac o poză, împreună cu două tinere şi drăguţe companioane.

Frunte de ţara veche făr de pereche

“...ţinutul Maramureşului poate fi considerat drept unul dintre marile muzee vii ale României” – Alexandru Bădăuţă

Alexandru Bădăuţă este autorul unor pagini de literatură turistică, despre România, apărute între anii ’30 – ’80, ai secolului trecut. O persoană care a făcut câte ceva pentru ceea ce astăzi numim “imaginea turistică” a ţării noastre. Întâlnirea cu acest iubitor de ţară şi drumeţie, mi-a prilejuit-o o lucrare care poartă numele “Privelişti româneşti”, apărută la Editura Sport-Turism, în anul 1983. Deşi ar merita, nu ne vom opri în rândurile ce urmează la opera şi personalitatea celui numit. Am considerat util a explicita competenţa autorului enunţului de debut, al acestor rânduri, dat fiind faptul că la o diferenţă de opt decenii afirmaţia domniei sale este corectă.

Am străbătut mândra Ţară a Maramureşului în urmă cu doi ani. Impresiile de atunci se întorc abia acum, după o îndelungată procesare a imaginilor unicat preluate involuntar. Am petrecut atunci aproape o săptămână la Cavnic, bucurându-mă de găzduirea unui grup de localnici ce îşi propuseseră - nici mai mult, nici mai puţin – decât transformarea localităţii cu rezonanţă minieră într-o zonă turistică. Aveau argumente, voinţă şi hotărâre, aşa că în curând rezultatele se vor vedea. 

Printre cursuri, analize de oportunitate şi scurte vizite la ceea ce trebuiau să devină echipamente turistice (pensiuni, spaţii de agrement ori de alimentaţie), pârtii de ski, trasee turistice, am ajuns întruna din zile şi la Sighetul Marmaţiei. Nu eram pentru prima oară “la Sighet”, însă aveam pentru prima oară câteva ore la dispoziţie pentru o scurtă vizită personală.

După clasicul tur al centrului oraşului, s-a propus să ne îndreptăm către  Dealul Dobăieş. Şi acum cred că a fost cea mai bună decizie din toate acele peregrinări. Aveam să cunosc pe parcursul a câteva ore ce poate să facă munca şi pasiunea unor personae iubitoare de meserie, ţară şi trecut.

Până la această vizită, pentru mine, Sighetul Marmaţiei, era: o posibilă locaţie - de stagiu militar, ratată cu oarece bucurie; locaţie a unor cazări pe vremea în care eram ghid turistic; locul unei întâlniri româno-franco-belgiene pe probleme de turism. De fiecare dată subiecte majore, criza de timp şi o uşoară indolenţă, ascunseseră ochilor mei adevărata faţă a oraşului aflat “acolo unde se agaţă harta în cui”. 

Spre bucuria mea, de astă dată am avut şansa să descopăr că Sighetul este şi altceva. Am constatat astfel că zona Maramureşului este situată la confluenţa şi interferenţa marilor culture şi civilizaţii europene. Este vorba de culturile occidentale,apusene, de cultura orientală, răsăriteană. Pe de altă parte asistăm aici la o suprapunere a două mari biserci creştine, cea ortodoxă răsăriteană cu cea catolică apuseană. Poate nu întâmplător la 20 de kilometric de Sighetul Marmaţiei – orşul de reşedinţă al Maramureşului istoric,se află o bornă plantată pe malul drept al Tisei – în Ucraina, ce marchează echidistanţa între coastele arctice ale Norvegiei (în Nord), litoralul Cretei (în Sud), coasta irlandeză (în Vest) şi crestele Munţilor Urali (în Vest).

Oamenii acestor locuri au preţuit din totdeauna istoria şi neamul din care fac parte, cunoscându-şi în egală măsură şi rostul pe această lume. Astfel încă de la 13 decembrie 1860, se pune problema realizării unui muzeu al zonei. Este înfiinţată astfel Asociaţia pentru cultura poporului roman din Maramureş. La 1899 se fondează – de către un grup de intelectuali români şi maghiari, un muzeu de istorie şi istorie naturală.

Primul muzeu de etnografie al Maramureşului ia fiinţă în anul 1926, în clădirea Palatului Culturii, şi este inaugurat cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România. Urmează apoi ani tulburi ai Dictatului de la Viena şi cei al celui de-al doilea război mondial, când cea mai mare parte a colecţiilor s-au pierdut. În deceniile şase-şapte ale secolului XX, muzeele oraşului sunt reorganizate şi reconstituite prin strădania lui Francisc Nistor şi Mihai Dăncuş. Mai mult, începând cu anii şaptezeci, cei doi încep acţiunea de identificare şi achiziţionare acelor mai representative monumente de arhitectură populară şi instalaţii tehnice ţărăneşti pentru Muzeul Satului Maramureşean.

La 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, sub egida Consiliului Naţional Român ICOM, este inaugurat mult visatul aşezământ. Aşa cum arată astăzi muzeul, creează impresia unui sat cu specific maramureşenesc ce a evoluat de la tipul “răsfirat” şi “risipit” prin “roirea” nucleelor iniţiale, la unul de tip “adunat”. Ca în toate satele maramureşene casele sunt legate de uliţe drepte, întortochiate, poteci şi “prilazuri”, ce se strâng spre locul cel mai căutat biserica. Biserica în jurul căreia se derulează întreaga viaţa a satului de la naştere, la cununia însoţirii, la înmormântarea despărţiri de astă lume. Biserica ce a păstrat cărţile sfinte, manuscrisele şi icoanele, stegurile de luptă, cununi de miri ori de eroi. Biserica ce reuneşte vii la slujbe, praznice şi alte ritualuri specifice, iar pe “cei plecaţi” în cimitirul aflat în imediata ei vecinătate. Nu întâmplător cea mai veche construcţie conservată în muzeu este o biserică adusă din localitatea Onceşti (datată secolul XVI) unde a fost transferată – în urma donării ei - din satul Criciova de pe Valea Talaborului (aflat în Maramureşul din dreapta Tisei), credincioşii cricioveni fiind neamuri cu onceştii.

Casele satului muzeu au fost grupate – după un plan al arhitectului Lucacs Elisabeta, pe principalele zone ale Maramureşului istoric: Cosău-Mara şi Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie, Vişeu-Borşa, subzona Tisei şi bazinul Ruscova. În cadrul “satului maramureşean”, strămutat şi concentrate asemeni unei localităţi republică italieneşti, se regăsesc deopotrivă case ale minorităţilor entice aflate în zonă. Întâlnim astfel construcţii ce au aparţinut evreilor, germanilor, ucrainienilor (rutenilor), maghiarilor, care au convieţuit în diverse aşezări pe Valea Tisei sau pe Valea Ruscovei.

În general casele şi vestitele porţi maramureşene poartă înscrisuri – în limba română cu litere cirilice ori latine, din care reese statutul proprietarilor: oameni liberi sau nobili şi/sau aserviţi ai proprietarului. Regăsim printre deţinătorii caselor meşteri, demnitari locali, preoţi, juzi, etc.

Dintre casele ineditului sat maramureşean, de pe Dealul Dobăieş, am făcut un popas mai lung la Casa Stan Ion Pătraş din Săpânţa. După cum bănuiţi probabil casa a aparţinut meşterului cu acelaşi nume, renumit pentru crucile sculptate şi pictate care au făcut renumit “Cimitirul Vesel”. În curte se păstrează atelierul artistului.

Mi-au mai reţinut atenţia casa muzeu şcolar din Bârsana (început de secol XIX), ce a aparţinut bisericii Greco-catolice şi a funcţionat ca şcoală confesională; Casa ucrainiană din Poienile de sub Munte; Casa evreiască din Bârsana; Casa maghiară din Câmpulung la Tisa; Casa Hodor-Pop din Bârsana, ce a aparţinut vechii familii de nobili Hodor, atestată documentar din anul 1491; Casa Lazăr din Giuleşti, ce a aparţinut iniţial protopopului Greco-catolic Vasile Mihalyi – în care au fost convocaţi delegaţii maramureşeni ce au participat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la “semnarea pentru vecie a unirii” Maramureşului cu Ţara Mamă.

  În mod evident un astfel de muzeu emoţonează, cu atât mai mult cu cât în el regăseşti pagini de istoriei şi viaţă cotidiană în egală măsură. Pe alei întâlneşti în egală măsură vizitatori, dar şi copii din gospodăriile vecine. Tinerii cu experienţă îţi oferă scurte informaţii şi te conduc cu politeţe către pavilionul de intrare în muzeu. Totul este aidoma gospodăriilor lăste în grija vecinilor pentru cele câteva zile în care gazdele nu sunt acasă.

Aprecierea strădaniilor maramureşene a venit chiar şi din partea specialiştilor consacraţi. Aşa s-a făcut că în anul 1993 Muzeul Etnografic al Maramureşului din Sighetul Marmaţiei a fost coorganizatorul şi gazda Conferinţei Asociaţiei Muzeelor în Aer Liber din Europa, iar în iunie 2000 – sub egida Diviziei de Patrimoniu din cadrul Consiliului Europei, s-a desfăşurat conferinţa europeană “Drumul lemnului în Europa”.

De bună seamă Maramureşul a probat că a fost şi este un bun ambassador al României pentru integragrea europeană. Să ne mai mire succesul activităţilor turistice rurale din Maramureş ?

Am părăsit cu greu – asemeni dureroaselor despărţiri de bunici, la sfârşitul vacanţei de vară, când şcoala mă chema “la datorie” - satul muzeu din marginea Sighetului Marmaţiei. Dar până la Cavnic mai aveam o bucată de drum de făcut, iar înserarea se apropia. Eram uşor bulversat dar şi plin de admiraţiei pentru cei care realizaseră aşezământul, precum şi faţă de cei care se străduiau să-l gospodărească pe mai departe.

Şoseaua părăsise Valea Izei şi se încolăcea spre Gutâi. Într-un punct de belvedere erau oprite mai multe maşini cu numere de înmatriculare ale unor ţări vest europene. Am oprit, de curiozitate şi noi. Pe fâneţele dispuse de o parte şi alta a căii de acces localnicii, în haine specifice zonei coseau ori adunau brazdele de iarbă. “Străinii”, îmbracaţi ca şi noi “nemţeşte” priveau, filmau şi fotografiau nevenindu-le să le creadă ochilor că totul este aievea, “live”. Regret şi acum că nu le-am recomandat, pentru a face diferenţa, vizitarea satului muzeu de pe Dealul Dobăieş. Sper însă s’o fi făcut altcineva sau să fi fost bine documentaţi. M-am gândit atunci că vizita la Muzeul Satului Maramureşean, ar fi motivate aşa mai uşor absenţa gazdelor. Era doară “vrermea strânsului” la brazde; se pregăteau nutreţurile pentru lunga şi frumoasa iarnă maramureşeană, ce mai avea până să vină.