Varlaam - la poalele Penteleului şi confluenţa Bâscelor

    Motto: “Frumuseţea este pretutindeni. Nu ea lipseşte ochilor noştri, ci ochii noştri nu ştiu s-o vadă” – Auguste Rodin

    Am aflat prima data de numele de Varlaam de la profesorul de limbă şi literatură română, din anii de liceu. Era vorba însă de Varlaam, fostul mitropolit al Moldovei şi autorul celebrei “Cazanie”. Nu ştiam pe atunci de existenţa micii aşezări buzoiene. De la prima mea vizită la Varlaam m-am întrebat: o fi existând vreo legătură între ilustra personalitate şi micul sat aflat imediat sub zona de reântregire a celor două Bâsce – cea Mare, cu cea Mică? Greu de presupus, dificil de apreciat.

   Varlaam este sat component al comunei Gura Teghii, aflat la 18 kilometri depărtare de Nehoiu, iar cele ce urmează să vi le povestesc pornesc din locul în care se termină şoseaua învelită cu covor asfaltic şi încep drumurile forestiere, locul în care pe partea dreaptă a şoselei se află Pensiunea Varlaam. http://www.pensiunea-varlaam.ro/

    Zona Varlaam întruneşte condiţiile unei propuneri pentru o posibilă destinaţie de vacanţă (chiar şi de iarna, mai mult pentru apropiatele sărbători şi vacanţe!). Pentru cei care iubesc dulcea înfrăţire a dealurilor cu muntele, vecinătatea cu apele curgătoare, repezi şi susurătoare, cheile săpate în stânca muntelui de firave, dar trudnice, cursuri de apă, plaiurile dintre cele două Bâsce, Masivul Penteleu (la nord-vest, nord şi nord-est) şi Masivul Podul Calului (la sud-vest), reprezintă locul ideal pentru petrecerea unui week-end sau a unei mici vacanţe active. Timpul, pe aceste locuri care par a fi ţinute ca într-un binecuvântat căuş, ce favorizează activităţile turistice, este propice turismului din a doua parte a lunii iulie şi până la lăsarea iernii.

    Dar perioada cea mai strălucitoare, colorată şi fermecătoare, a pupilelor, retinelor şi nervilor globilor noştri oculari, o reprezintă perioada lunilor august-septembrie. Este perioada în care culorile vegetaţiei, în special cele ale pajiştilor cu flori viu colorate, oferă palete viu şi neaşteptat colorate. Dintre acestea mai aparte sunt stânjenelul de munte, garoafa, genţiana, toporaşul de munte, coacăza. Molizii aflaţi în amestec cu fagul, bradul tisa şi pinul dau o imagine vie şi cu o diversitate cromatică aflată în concordanţă cu anotimpul în care ne aflăm. Alături de arborii amintiţi pădurile din acest perimetru conţin, gorun, iar în special de la altitudinile de peste 1100m apare mândru, enigmatic şi nostalgic mesteacănul, cu haina-i albă şi statura suplă. Pădurile de fag – în amestec cu molidul, bradul şi mesteacănul – lasă locul, mai ales pe văile înguste  şi umbroase,  asocierilor fagului cu paltinul sau ulmul. Pe văile largi de la baza versanţilor, fagul se însoţeşte cu arinul şi alunul.

   Drumeţiile noastre, din vară până-n toamnă, pot să ne producă delicioase întâlniri – mai ales în locurile defrişate – cu fragii, tufişurile de zmeură, ori rugurile de mure. Trebuie să fim însă cu băgare de seamă, căci în bună parte fructele pădurii sunt dorite şi de urşii ce vieţuiesc prin pădurile buzoiene, care însă nu te întâmpină la tot pasul. Pentru aceia ce sunt atraşi de vânătoare zona oferă puncte şi sectoare de vânătoare amenajate la Paltinu şi Păltiniş. 

   Dacă oboseala te-a ajuns după câţiva kilometrii de drumeţie sau promenadă începută odată cu ziua, de-a lungul drumului forestier, nu-ţi rămâne decât să te întorci la locul de ospeţie, să-ţi reântregeşti deficitul energetic şi eventual să răspunzi ispitei moi a pernei, trăgând un pui de somn. Te vei trezi odihnit şi uimit de liniştea ce te înconjoară, iar dacă vei ieşi pentru a te plimba pe uliţa mare, o să ai surpriza că toată lumea te salută ca şi cum te-ar cunoaşte de când lumea.

   Liniştea va fi poate tulburată de lătratul vreunui căţel supărat de vreo pisică, sau poate de vreo ceartă între orătăniile din curtea vecinului, dar nimic nu va schimba echilibrul şi cursul tihnit al timpului. Şi pentru a confirma cele spuse odată cu apropierea întunericului, dinspre islazuri, se vor auzi clopotele molcome, mai tălăngănite ori mai clinchenite, dar din ce în ce, mai intense şi mai apropiate ale cirezii satului, care se ’ntoarce de la păscut. Este o defilare plăcută şi liniştitoare, un adevărat spectacol al legănării lascive şi somptuoase - asemenea unui dans – a ugerelor grele de albul şi miraculosul lichid, care se află la baza evoluţiei şi existenţei însăşi.

   Uşor, încet, aproape etern colbul drumului se reaşează, soarele apune, iar bărbaţii se îndreaptă, pentru actualizarea informaţiilor, schimburi de idei, ce mai încolo şi încoace, pentru a „pune ţara la cale” către bufetul comunal, vreun bar sau birt. Vei putea să intri, pentru a afla tot ce este nou în zonă, cine la cine a mai venit, dacă urmează să se petreacă vreun eveniment în colectivitate, sau pur şi simplu să urmăreşti cu urechea şi cu ochii minţii fantastice istorii ori basme vânătoreşti. După o vreme, vei da „seara bună” şi te vei îndrepta spre locul unde s-a pregătit cina şi unde se vor face planurile următoarei zile pe plaiuri buzoiene.

   Ce ai mai putea face zilele următoare?

  Drumeţii spre Comandău, o ascensiune în Penteleu, o plimbare până la Vadul Oii, descoperirea Cheilor Bâscei Mici sau a celor ale Bâscei Mari, ori poate un autostop cu un camion până la Secuiu şi o revenire perpedes. Dacă sunteţi pasionaţi şi v-aţi adus sculele puteţi face o partidă de pescuit, sau nişte fotografii minunate. Iar legat de amintirile pe care le puteţi prelua pe celuloid, n-ar trebui să scăpaţi cele mai frumoase cascade din Munţii Buzăului aflate din amonte de Secuiu, intre Pârâul Săcat şi Bălescu şi între Harboca şi Fagul Alb. Într-o altă zi, înainte de despărţirea de aceste locuri primitoare, puteţi face o drumeţie spre Brătileşti, pentru a vedea cheiţele şi cascada Tigvei.

   Este de la sine înţeles, că nici nu mi-am propus şi nici nu aş fi reuşit să vă prezint toate punctele de interes din preajma Varlaamului, dar acum cred că puteţi şi singuri să aflaţi mai multe. Aşa că nu-mi rămâne decât să vă adresez un îndemn, venit de peste veacuri, de la o persoană care a iubit şi descris magistral aceste locuri, Alexandru Odobescu: “Vino cu mine până colea, în munţii Buzăului şi poate că vei petrece pe acolo şi tu câteva minute plăcute, rătăcind cu ochii pe plaiuri încântătoare, iar cu auzul şi gândul prin fantastice regiuni ale basmelor vânătoreşti”(Pseudokinegheticos).      

  

La taifas, despre…iarnă

Doamna Iarnă, fără vârstă - sobră, rece, evitantă, cacialmistă,ezitantă şi distantă, mă conduce an după an, în mirifica copilărie. Odată ajunşi aici eu dau “în mintea copiilor”. Ea mă ia de mână, grijulie şi şăgalnică. Mă duce pe gheţuş, derdeluş, ori printre troienele călătoare - ce din ceruri au căzut, în curtea şcolii. Aici, de fieşce dată, îmi oferă iluzoria şansă de a fi eu cel care va genera “vacanţa mare…de iarnă” - după ignatul porcilor, bunânţeles, când prin învelirea cu slănină biata clădire ar deveni pradă uşoară pentru flămânzii lupi ori câini.

De obicei însă, în preajma noastră, apare ca din senin o minge – în cel mai bun, ori rău, caz ea este “unsă” - pentru a nu se uda prea lesne. Aşa uit de foarte multe obligaţii ori plăceri şi mă amestec printre ceilalţi copii. Alergăm, strigăm, atacăm şi ne apărăm, încercând deposedări prin alunecare (deloc periculoase în astfel de decor) şi toţi visăm că la sfârşitul copilăriei am putea “pune umărul” la promovarea echipei oraşului în prima divizie a ţării.    

Ea - Doamna Iarnă, mă priveşte, mă încurajează, aşteaptă - cu bunătatea şi înţelepciunea bunicilor. Încurajat îmi fac de cap, mă dau de a tumba (deşi nu mă asemăn de nici un fel cu marele Tomba, schiorul italian), îmi rup pingelele bocancilor, arunc cu bulgări de zăpadă. Bătăliile de iarnă - pornite sau susţinute de falnice cazemate albe, nu au drept scop final răpunerea “duşmanilor” ci mai curând inima vreunei colege sau cunoştinţe. De multe ori succesul final este obţinut. Atunci ultimul bulgăre este oferit în dar. Dar cum s-ar putea păstra un astfel de dar? Soluţia ne-o oferă tot Ea, şturlubatică şi simpatică – ca o adolescentă: frigiderul ori refrigeratorul. La ce ar fi bune astfel de invenţii dacă nu pentru a “conserva” astfel de “dovezi de iubire de o iarnă”.

Cu timpul nu mai rezist hârjoanei. Pic atunci la gura sau teracota sobei - după stare, oră, locul în care mă aflu. Îmi usuc căciula, mănuşile, hainele; dar cel mai adesea - în ultimul timp, îmi încălzesc mâinile sau picioarele, amorţite de ger ori obosite de umblat prin zăpadă. Iar, cum de obicei nu sunt singur, pentru atmosferă aduc samovarul şi ceştii de ceai, vin sau ţuică fiartă. Căldura şi jocul flăcărilor ne fac să depănăm fel de fel de amintiri ori să ne ascultăm istorioarele până ce apare Morfeu. Atunci facem celălalt salt, cel spre dulcea ori neliniştita lume a visurilor.

Posibil ca toate astea să mi se “întâmple” mie pentru că născut fiind în plină iarnă - cea a celor mai mari troiene din România secolului XX. Recunosc îndrăgesc acest anotimp cu toate “darurile” sale bune cât şi pentru cele mai puţin lăudate. În egală măsură apreciez acest anotimp şi datorită norocului de a-mi fi petrecut iernile copilăriei în micul oraş moldav al petroliştilor, care este Moineştiul, ori în satele de la poalele munţilor cu păduri bogate din prejma acestuia.

            Pe atunci, “uşărnic”(călător şi aciuat) sau la casa mea, iubeam la nebunie gheţuşurile din preajma şcolii, pe cele din priporul Moineştilor (panta Uliţei Mari) ori de pe micile dealuri ale satelor bunicilor, Văsieşti şi Stăneşti. La fel de mult îndrăgeam pârtiile din zona Trustului Petrolului, apoi mai ales pentru gradul ei de dificultate ridicat pe cea numită a Ţiganilor - presărată cu hopuri, hopuri-hopurate şi hopurele, ce’l încununau cu gloria învingătorului pe cel care reuşea să ajungă la piciorul ei călare pe sanie.

Frecventam de asemenea şi o altă pârtie de săniuş, amplasată în apropierea locului pe care se afla casa Familiei Bădulescu. În vale curgea un mic pârâiaş, Gâzul. Albia sa reunea alături de apele izvoarelor minerale – din parcul oraşului, o parte din apele menajere înfrăţite cu numeroase pete de păcură (nimic altceva decât primare forme de “aur negru” tehnic numit ţiţei/petrol brut). Nu am cunoştinţă câţi moineşteni s-or fi îmbăiat în apele “negre aurii” ale Gâzului. Eu însă fac parte dintre aceia care “au făcut-o lată”, urmare a ceea ce astăzi poate fi numită elegant, o eroare de pilotaj a bobului(saniei). Am simţit atunci pe propria-mi piele, mai mult ca în alte rânduri, tăişul rece al gerului. Despre uniforma de şcoală - aproape nouă, ghetuţele şi hăinuţa blănită cu faţă de culoare deschisă, primite în iarna cu pricina, ce să vă mai povestesc? Toate au fost “colorate” mai ceva decât echipamentele trupelor de guerrillă.

Eu însumi eram tare, tablos, ţeapăn, ţepos, de a dreptul înfipt, în armura ce se rigidiza cu fiecare secundă tot mai mult(prin inghețarea apei în stofa uniformei); dar nerăpus (de apa rece a pârâului, păcură şi ger; de privirile superioare ale  fetiţelor şi băieţilor care nu luaseră contact cu apa negru-aurie), bravând în faţa celor mai bine de două duzini de copii ai cartierului. 

În cele din urmă, demn, mi-am luat inima în dinţi, am îngăimat un salut tovarăşilor de săniuş şi am pornit-o spre casă. Asemeni unui comandant de oşti, învinse şi risipite, eram trist şi îndurerat. De datul cu sania nu mai putea fi vorba, cel puţin o bucată de vreme. În urma mea rămâneau dâre negre, umede şi lucitoare şi un miros specific de pui de petrolist. Ceea ce de altfel şi eram.

Drumul, spre ai mei (era să scriu cetate) mi-a părut dificil, din ce în ce mai greu, lung şi fără de sfârşit. Memoria-mi nu poate delimita dacă învăţasem sau nu balada “Mama lui Ştefan cel Mare”, până la impactul meu cu apele poluate ale Gâzului. Cert este că simţeam că vântul sufla rece - deşi în afara rănilor sufleteşti nimic nu mă durea – şi eram uşor neliniştit de răspunsul mamei la rugămintea mea: “Deschideţi-mi poarta, vă rog!”. Spre norocul meu, întoarcerea netriumfală de la “luptă” se petrecea după mai bine de cinci sute de ani şi mentalităţile mamelor se schimbaseră, în plus era vorba doar de-o frântură din paginile copilăriei, al căror “război” nu se terminase.

Cu toate acestea a rare ori răceala Iernii m-a învăluit şi asta pentru că eram cuprins de un fior şi de un val de căldură încă de la ivirea primilor fulgi de nea. Pe de altă parte lipsa mea de griji, din acest punct de vedere, se datora în egală măsură atât bogăţiei gazului de sondă cât şi lemnului - care ne împărtăşeau puterea lor calorică, nelăsându-ne prizonieri “Ghenerălesei Iarnă”. Peste toate acestea mai era apoi vorba şi de căldura sufletelor din preajmă, a rudelor, vecinilor, a cunoscuţilor şi chiar a necunoscuţilor.

Oamenii urbei – români, evrei, maghiari şi rromi - erau cumsecade, aveau în mare aceleaşi nevoi, bucurii şi necazuri; se cunoşteau, salutau, respectau şi ajutau la bune şi rele. Atmosfera era uşor patriarhală, blândă şi binevoitoare, începând cu împrumutatul săniilor, continuând cu cana de ceai pe care o primeai în timp ce ţi-se uscau hainele - proaspăt îmbăiate în apa vreunui pârâu. Ca să vă mai povestesc despre obiceiurile legate de pomana porcului şi puzderia de tradiţii din preajma Crăciunului şi a Sfântului Vasile, care făr’ de gazde n-aveau nici un fel de haz. 

Nedumerirea mea este mare astăzi, faţă de vremurile acelea, dar şi vis-a-vis de acest personaj, pe care nu-l întâmpinam niciodată cu grijile edililor marilor oraşe şi pe care doar la orele de limbă şi literatură română îl numeam Baba Iarna. Pe atunci, pentru mine şi cei de o seamă cu mine, cele mai multe erau uşor tulburi, iar Europa departe, departe… De aceea poate visam în acei ani - clar şi tehnicolor, fel de fel de lucruri şi nu rar mari călătorii sau expediţii, bătălii eroice, zboruri cosmice...

Baladă trenului… “maşină mică”, mare iubire

     

Motto: ”Călătoriile sunt adesea nu numai agrementul spiritului ci şi tămăduirea sufletului“ (Alexandru Brătescu - Voineşti)

                Am momente în care gândul mi se însoțește cu imaginația. Superbă pereche, acești doi “tineri” hoinari, ce pornesc hai-hui prin lumea ori prin viaţa întreagă. Luat prin surprindere, uneori devin meditativ; dar neputându-i părăsi plutesc, zbor chiar, călătoresc de a dreptul, împreună cu ei.

Sunt însă şi momente în care mă pun la încercare. Mai cu seamă atunci când saltul în timp este făcut către anii copilăriei mele. Astfel de ună zi m-au pus faţă în faţă cu puştiul blond, cu vârtej în frunte, cârn şi neastâmpărat, ce îşi dorea să se facă mecanic de locomotivă. Mare scofală, o să spuneţi! Poate da, poate ba. Cert este că – la vârsta aceea - mie-mi îmi plăcea teribil ideea.

Eram topit, îndrăgostit până peste urechi - “înluleţit”, de matahala tuciurie de ferotanii cu miros de abur şi cărbune ars. Ea scrâşnea-troznea, din toate osiile şi tampoanele, pufăind asmatic, privindu-mă numai noaptea fix şi tâmp – asemenea unui uriaş şi blând animal, prin “ochii” celor două felinare. Iar atunci când nu eram în preajma ei eu - cu nările larg deschise, îi căutam şi adulmecam parfumul, continuând să sper şi s’o iubesc.  

Iubeam “animalul” acesta, mare şi negru, care suporta în spinarea lui o mulţime de oameni şi toate cele trebuincioase lor. În semn de recunoaştere şi prietenie (mai mult din partea fochistului sau a mecanicului - aveam să aflu asta mult mai târziu) mă împroşca – din când în când, cu norii de abur pe care-i abandona pentru a putea să-şi continue ţanţoş drumul. Eu emoţionat şi mut de admiraţie, rămâneam fericit în “groapa liniei”, privind lung în urma lui – a trenului, şi abandonându-mi joaca cu verii ori băieţii din satul bunică-mi. Nu cred că mai este cazul să amintesc despre câte fluturări de mâini, ori batiste, am făcut călătorilor necunoscuţi - doar pentru că se aflau în vagoanele iubitei mele pufăitoare?

Această dragoste, neascunsă, pentru “laleaua negră” (căci despre arhaica locomotivă – după cum va-ţi dat seama, era vorba) era dublată de speranţa de a o putea struni vreodată. Arzătoare-mi pasiune (cu o putere calorică şi mai greu de închipuit) m-a făcut să-mi transform primul meu “costum de-a gata” - de bărbat, ce se visează “tânăr domn” - în cea mai luxoasă salopetă, cum nu văzuseră în viaţa vieţilor lor, nici cei mai vechi ceferişti de pe Valea Trotuşului şi cea a Apei Roşii.

Ciudata simbioză capitalisto-proletară şi sacrificiul inconştient – ca şi în şah, avea să mă conducă la relizarea, împlinirea, visului. Astfel într-un început de primăvară, de la sfârşitul anilor cincizeci, mecanicul mocăniţei - ce ne ducea la un tradiţional picnic  de 1 Mai muncitoresc,  “s-a pus la mintea mea”. Nici nu bănuia că astfel, pentru vreo două-trei ore (atât cât a durat călătoria de la Comăneşti la Apa Roşie) mă făcea unul dintre cei mai fericiţi copii ai planetei. Iar eu nu eram singur, ca Micul Prinţ ce iubea şi el pe cineva (o floare),  ci însoţit de un întreg alai.

Să vă povestesc de satisfacţia supremă a “trasului” sirenei locomotivei, ori de câte ori îţi vrea sufleţelul? Sau poate mai bine să vă descriu vântul care-mi biciuia faţa, ori să vă pomenesc despre mulţumirea cu nimic comparabilă (exceptându-l pe Harap Alb ce oferea jăratic prea folositorului său bidiviu) de a hrăni “animalul” cu… cărbuni? Searbădă-mi este definirea supremei satisfacţie, a acelui început de zi care m-a fericit cum de puţine ori am mai fost de atunci încoace.

Ce-i drept nu aceeaşi mulţumire aveam s-o citesc pe faţa mamei, la coborârea mea majestoasă din cabina mecanicului. Asta pentru că în primă fază nu m-a recunoscut. Amnezia continuându-i faţă de costumul meu - care avea o cu totul altă culoare; din frumoasa şi gingaşa culoare a oului de raţă, el era acum precum cea a oului împuchistrat de bibilică. Noroc că în cele din urmă – după ce s-au distrat puţin pe seama mea şi a “iubitei” mele, şi-au adus aminte cu toţii, pentru ce ne aflam acolo. De bună seamă mi-au permis să-mi spăl faţa şi mâinile, pentru a lua masa împreună cu toţi ceilalţi prietenii.

Mie însă nu-mi mai trebuia nimic. Privirea-mi umedă, nu se dezlipea de la matahala neagră a mocăniței, iar sufletul – neîncăpător pentru o inimă aşa plină de fericire, mut îşi rumega amintirile de vis.

Cu timpul tehnica a făcut progrese, iar locul locomotivelor cu abur a fost luat de cele disel mai întâi şi electrice mai apoi. În concordanţă cu media mondială, a visurilor de copilărie neîmplinite, eu nu m-am făcut mecanic de locomotivă.

Aşa se face că visele copilăriei s-au transformat în părţile cele mai frumoase ale istoriei căilor ferate româneşti, pe care eu o cunosc. Între aceste pagini se află istoria: bunicului meu ceferist la Comăneşti - pe frumoasa Vale a Trotuşului; cea a soţului învăţătoarei mele – cel mai chipeş şef al gării din Moineşti; finalul piesei de teatru Siciliana, jucată în liceu; istoria multor călătorii personale, dintre care o parte făcute între “o dusă şi o venită”(de dimineaţă până seara) spre vreo culme montană din Bucegi; începutul unei poveşti de dragoste, fără happy-end; alte povestiri ale socrului meu constructor de lini ferate şi staţii  CFR; modernizarea garniturilor de tren; introducerea intercity-ului; şi nu în ultimă instanţă noile garnituri ale “săgeţilor albastre”. 

 Pe semne nu v’aş fi povestit toate acestea dacă nu aş fi aflat că Ministerul Transporturilor va înlocui, până la sfârşitul anului, categoriile de trenuri operate de CFR Călători, respectiv intercity, rapid, accelerat şi personal, cu cele din legislaţia europeană celor patru categorii actuale de trenuri şi anume: intercity, rapid, accelerat, personal în trenuri Intercity, InterRegio şi Regio…

“Bucureşti, Bucureşti, fratele meu eşti…” (I)

Motto: “ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este altă poruncă mai mare decât aceasta.” – Evanghelia după Marcu 12.31

           

Ciudate sunt felurile în care noi oamenii ne categorisim unii pe alţii, iar dintre toate cea mai nevinovată mi se pare a fi cea legată de locul din care provenim. În ceea ce mă priveşte – deşi prietenii din copilărie şi colegii de liceu mă numesc bucureştean, ori „capitalist” – eu continui să mă consider moineştean, dată fiind legătura mea sufletească cu locul în care am văzut prima oară lumina zilei, unde am început a merge şi mai apoi am deprins bună parte din ceea ce ştiu. Tot acolo am învăţat să iubesc oamenii şi ceea ce-i înconjoară. Şi cum pentru toate trebuie să existe un exerciţiu, tot aici m-am îndrăgostit întâia dată.

Totuşi mai bine de jumătate din viaţă - deşi îmi place să mă consider încă tânăr - mi-am petrecut-o în „cetatea lui Bucur”, pe care pot spune că o cunosc şi o iubesc pe de o potrivă cu oraşul meu natal.

Am făcut cunoştinţă cu Bucureştiul pe când aveam în jur de patru ani. Amintirile îmi sunt uşor confuze. Prin faţa ochilor defilându-mi imaginile târgului „Moşilor”, cele ale Parcului Cişmigiu – cu fotograful la minut, vânzătorii de baloane colorate şi  îngheţată, bărcile de pe lac, lebedele, urşii din grota… Apare apoi în faţa mea o mare de oameni venită – la Pavilionul H din Herăstrău - pentru a admira satelitul ce o dusese pe Laica în cosmos. Mai aud ca prin vis clinchetele clopoţeilor din turnul Casei Minovici; şi îmi revin, de asemenea, prin memoria papilelor gustative aromele unei cine luată împreună cu trioul fraţilor Grigoriu, într-o casa aflată pe strada Puţul cu Apă Rece. La fel de bine simt în nări parfumul străzilor cu alei de tei, ori cel al aleilor din Grădina Botanică.

Următoarea perioadă bucureşteană, bine marcată în memoria-mi, este cea a şcolii generale. Pe atunci mă înfiinţam, în a doua parte a lui iunie, pentru a participa la marcarea zilei de naştere a fratelui meu, student la facultatea de ştiinţe juridice bucureşteană. Este perioada în care am cunoscut Grozăveştiul şi Cotroceniul, Grădina Botanică, bulevardul cinematografelor(fost pe rând 6 Martie, Dej, Kogălniceanu), Piaţa Universităţii cu cele patru statui ale sale(mutate acum temporar în Parcul Izvor), Calea Victoriei, Kiseleful, Muzeul Antipa, Mogoşoaia.

Am revenit în alte câteva rânduri, din nou, în Bucureşti, în perioada liceului, la admiterea în facultate. Apoi oraşul mi s-a lipit de suflet - precum spun viersurile unei vechi melodii: „ca marca de scrisoare” şi nu am mai putut să-l dezlipesc(adevărat este că nici n-am încercat şi nici nu vreau să pot). După ce am avut şansa de al cunoaşte în profunzime, prin intermediul activităţilor de turism desfăşurate în anii ’75 – ’90, oraşul de adopţie mi-a intrat în propria-mi fiinţă întratât încât atunci când sunt departe de el, îi simt lipsa.

Strada Stavropoleos, spre CEC sambata 12 noiembrie 2011

Această rememorare a înrudirii cu fratele meu Bucureşti este datorată studenţilor mei, ce m-au onorat azi prin participarea la un inedit proiect "Promenadă pe Podul Mogoşoaiei"(prezenţii ştiu de ce iar absentii pot afla de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Calea_Victoriei).