O zi de vara, la...Ipotești

Ultimile veri, ale secolului abia trecut, m-au hotărât să rămân cât mai puţin în Bucureşti - locul unde-mi duc traiul. Norocul cel mare a făcut, ca în acea vară - ce asemeni unei codane şturlubatice, iar ne trântea poarta “în nas”, lăsându-ne ca de fiecare dată faţă în faţă cu toamna – să pot părăsi capitala pentru mai bine de o lună, scăpând astfel de zgomot, agitaţie şi căldura toridă.
Pornind pe un traseu unduios, am petrecut câteva zile la Braşov. Apoi, după ce am trecut pragul casei mamei mele – alte câteva zile, am plecat spre a-mi “curăţa” câteva dintre “petele negre” ale peregrinărilor trecute, prin nordul ţării noastre.

Drumeţia mi-a adus aminte de felurite alte vacanţe. Şi asta, nu numai pentru că o bună parte de drum am efectuat-o cu autobuzele foste-i IRTA - privatizată acum după cum a dat Domnul, ba mai bine, ba mai jalnic – cu autostopul şi nu în ultimul rând cu vagoanele de clasa ale CFR-ului, prima mea dragoste locomotoare. Ci pentru că atmosfera semăna, pe ici pe colo, cu bucăţi din alte peripluri. Acum ele veneau să se recompună, ca buncăţile colorate de sticlă, ale jucărilor cilindrice din carton, de mult uitate, numite caleidoscop.

Pe acest fond am coborât, în egală măsură năduşit, prăfuit şi obosit, în autogara din Botoşani, judeţ ce avea să-mi fie gazdă pentru o săptămână. Mai fusesem aici şi în afara unei neidentificate, până acum de mine, plăci memoriale - aflată pe peretele gării, ea amintea şederea pe aceste meleaguri (pe vremea când abia făcea primii paşi în viaţă) a uneia dintre marile noastre personalităţi: George Călinescu - nu credeam a mai avea de descoperit mare lucru. Însă cum celebrul nume al istoriei literaturii române se află în strânsă legătură cu cel al poetului român nepereche, Mihai Eminescu, mi-am amintit pe dată atunci, de faptul că nu ajunsesem încă, spre ruşinea mea, la Ipoteşti.

 

 

Cum se întâmplă, ce-i drept numai atunci când te încumeţi să pleci în vacanţă, uneori norocul zâmbeşte şi celor cu capul în nori. Soarta, care mi-a fost favorabilă şi de astă dată, făcea ca reşedinţa mea pentru alte câteva zile de vacanţă să fie la Agfton(un mic sat botoşenean, renumit pentru mănăstirea de aici, cu o biserică din secolul XIX, şi în egală măsură pentru tabăra şcolară amplasată faţă în faţă cu prima), aflat la mai puţin de 7 kilometri de Botoşani şi la tot cam atâţia – dar mergând drept, prin pădure - de plaiurile natale ale marelui Eminescu. Aşa se face că abia trezit, în dimineaţa următoare, am avut o zi absolut specială.
Nici nu plecasem bine, de la Tabăra de la Agafton, când remarcându-mi hotărârea şi ghicindu-mi intenţiile, o binecuvântată conducătoare auto m-a scutit de o bună bucat de drum, indicându-mi şi “scurtătura” spre Ipoteşti. Am păşit astfel, pe un drum forestier care m-a condus, sub aripa umboasă a codrului, spre “lacul codrilor albastru” încărcat cu nuferi galbeni.

 

 
Mai târziu aveam să aflu că traseul a fost efectuat şi de cel care avea să descrie inconfundabil aceste locuri: “Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă izvor”,… Căci, copil fiind, poetul venea deseori de la Ipoteşti la Agafton, spre a le întâlni pe mătuşile sale Olimpiada şi Fevronia Juraşcu, călugăriţe la schitul de aici – fice şi ele ale stolnicului Juraşcu din Joldeni, ca şi Raluca, mama sa. Traseul ce poate fi parcurs în 4-5 ore, avea se pare “halte” aleatorii la: “observator”, “isvor”, “lacul codrilor albastru” şi poate la vreo stână aflată între Stânceşti, Baisa ori “castelul singuratic”. Nu de alta dar trecerea timpului şi efortul “marşului” sigur îi făceau o foame de lup, copilului visător şi cu dor de ducă al căminarului Gheorghe Eminovici.
Deşi aflat la o vârstă total diferită de cea a “băietului visător, cu ochi mari cât istoria noastră”, recunosc că în afara rosăturilor produse de noile încălţări - neinspirat alese în acea dimineaţă – gândul meu, după mai bine de trei ore de mers, se îndrepta spre ora prânzului. Dar, cum pentru tot ce primim trebuie să existe un preţ, acest moment avea să fie strămutat mai către cină. Cu atât mai mult cu cât, tot ceea ce a urmat, a meritat din plin drumul parcurs.

 

 
După ce am trecut prin zona presărată cu cele amintite(“codrul, frate cu românul”, “lacul codrilor albastru” şi “isvor”), am urcat o pantă abruptă de 100 de metri până la Observator. Observatorul este o construcţie metalică, ridicată în vara lui 1989 (anul centenar Eminescu), cu 87 de trepte (tot atâtea câte au fost poeziile publicate în timpul vieţii poetului), de pe platforma căreia se poate admira panorama locurilor cutreierate de viitorul geniu. De aici, în zilele senine, se văd Mitocul Dragomirnei şi Obcina Mare, iar uneori chiar se întrezăre Munţii Stânişoarei. Dar cel mai bine se conturează Ipoteştiul.

Urmând trimiterea unui indicator (aflat lângă observator), am ajuns la “stânca stearpă” de unde am avut impresia că Ipoteştii îmi sunt ca “în palmă”. Mai mult în mijlocul satului distingeam silueta albă a unei clădiri, care aducea foarte mult cu cea a unei complex hotelier sau cel puţin a unui restaurant. Dar pentru a mă convinge trebuia să-mi “iau picioarele la spate” şi să poposesc în poarta alb zugrăvite-i clădiri.
Am parcurs aşadar coborâşul, în ceva mai puţin de 20 de minute, alimentat fiind şi de speranţa că îmi voi putea potoli foamea, odată acolo ajuns. Dar a fost şi nu a fost, aşa. Asta pentru că, despre un complex era vorba, dar de unul în care poţi să-ţi “ostoieşti” cu totul altă foame; iar mai apoi pentru că aici am întâlnit oameni şi lucruri care m-au entuziasmat. Am uitat de foame. Setea fiindu-mi potolită de cele aflate, văzute, admirate, ca şi de paharul cu apă oferit cu generozitate de directorul Centrului Naţional de Studii “Mihai Eminescu” Ipoteşti.

 

 
Fără a prinde de veste, am petrecut aproape patru ore, în mijlocul unor oameni pasionaţi care menţin trează flacăra candelei la “icoana juneţii ipoteştene”. Ei sunt cei care trimit spre noi “o linişte de început de veac”, strecurată de “nişte codri sălbateci încă”, picurată din stropii de apă - ce continuă veşnicul circuit în Natura Mamă - din “lacul din coama dealului”. Datorită lor găseşti aici o atmosferă de Eden, care te face să retrăieşti copilăria celui care - deşi “nu s-a ataşat de nimic din lumea materială, a făcut eforturi să împrumute bani pentru a salva moşia de la Ipoteşti, salvându-şi, parcă disperat, tinereţea”. Aceşti minunaţi oameni, vorbesc cu deosebită afecţiune de “Poetul”, de “povestea tinereţii lui, de anii cei mai curaţi şi mai liberi”,după cum cu un potos tulburător povestesc întreaga viaţă a “celui fără de pereche” – dinainte de a fii în fiinţă şi de după trecerea în nefiinţă.
Am vizitat şi eu – asemeni celor aproape 7 000 de turişti din acel an - casa memorială, Biserica familiei Eminovici, Biserica satului(ctitorită de Nicolae Iorga - acesta de asemenea fiind botoşenean), m-am oprit, cu evlavie, în faţa mormintelor soţilor Eminovici. Am trăit atunci, în egală măsură, o restituire a trecutelor excursii nefăcute şi a sentimentului acela de “deja văzut”, dată de o anume regăsire(piese de mobilier, atmosferă, interdicţii, etc) existentă şi în alte muzee sau case memoriale ale unor personalităţi ale culturii noastre(Goga, Creangă, Enescu, Petrescu, Topârceanu, ori Hogaş).

De ziua Lui a Eminescu-Lui calatorul

Am avut multe momente frumoase in “dulcele targ al Iesilor”, dar poate cele mai frumoase au fost cele cateva zile libere petrecute intr-o primavara tarzie... Am trecut atunci, aproape peste tot, pe unde pasii LUI - ai POETULUI NEPERECHE, au atins aleele, potecile, pietrele si celelalte caldaramuri ale capitalei moldave. Negasindu-mi un companion de cursa - mai mult sau mai putin lunga – n’am intrat la Bolta Rece, ci am trecut doar pe la poala sa si a Copoului. Am revazut din nou “plopii fara sot” si ajungand in varful dealului de la Bucium am privit intreg orasul, care o data cu parfumul florilor de tei ma trecea in pragul melancoliei, din urma plecarii LUI, a Eminescului.

As minti, daca n’as recunoaste deschis ca m-a durut a sa lipsa - care in scurta vreme avea sa porneasca o noua si dureroasa veriga a lantului ce ne apropie si separa, el EXISTAND dar nemai fiind aici ci in eternitate. Intamplarea face ca unul din locurile, prin care se face trecerea in cealalta parte a lumii sa se numeasca, la Iasi, chiar Eternitatea; insa EL nealegand – ci asa cum li se intampla tuturor celor deosebiti, nimerindu-I-se – a trecut spre nemurire, murind la Bucuresti, apoi asezandu-se “peste masura de obosit” la Belu. Dar Eminescu n’a murit ci - ca mai tot timpul - a plecat undeva, poate intr-o calatorie catre intreaga lume, catre locurile unde a mai fost si unde atunci nu se stia ca EL este ori poate spre locurile unde - desi netrecand pe acolo – oamenii il stiu ca este.

 Imi dau seama acum ca, chiar daca nimeni nu s-a ocupat in mod special de acest aspect al vietii poetului, el a fost un mare cutreierator(“fiind baiet paduri cutreieram…”) si un neostenit calator. La inceput calatori in jurul casei de la Ipotesti, prin padurile din prejma acesteia, la balta unde se scalda ori dadea razboaie cu broastele; crescand mai apoi pleca pentru scoala la Cernauti(1859-1863), de aici la Sibiu, se pare ca trecu de asemenea pe la Brasov(impreuna cu trupa de teatru Tardini-Vladicescu), de unde veni la Botosani(1864-1865), ca mai apoi sa se reantoarca la Cernauti(1865-1866). Dupa moartea lui Aron Pumnul, in vara anului 1866 Eminescu paraseste Cernautul, plecand – dupa spusele lui George Calinescu – “pe jos, cu un bat in mana” si cu “un strait pe umar” spre Ardeal. 

Itinerariul sau se pare a fi urmat Valea Dornei, apoi pe apa Muresului pana la Targul Mures. Aici fu luat in trasura, de doi seminaristi imbracati - in costume populare, pana la Blaj – locul considerat de poet a fi cel “de unde a rasarit soarele romanismului”. Dupa ce saluta – asemeni lui Asachi la Roma – din varful Hulei, Mica Roma poetul pleca in august la Alba Iulia - unde se tinea adunarea “Asociatiunii”-  abatandu-se insa si prin Bucerdea-Granoasa(Satul natal a lui Maiorescu). 

Drumul poetului continua spre Sibiu de unde trimis de N.Densusianu ajunse la popa Bratu(bunicul dinspre mama a lui Octavian Goga) din Rasinari, care-l dadu in grija unui taran pentru a-l trece peste munti. In “regat” drumurile poetului – insotind trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale si Pascaly – trecura pe la Giurgiu, Bucuresti si majoritatea oraselor muntene(1867). Anul urmator incepu din mai un turneu cu trupa lui Pascaly in Ardeal, trecand prin Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad, Oravita. Dupa ce la recomandarea lui Pascaly, poetul este angajat la Teatrul National din Bucuresti(29 septembrie 1868), pleaca cu trupa intr-un turneu in Moldova, pana la Cernauti. “Cules de pe drumuri” de catre tatal sau Gheorghe Eminovici, este trimis pentru continuarea studiilor la Viena.

Va reveni insa in tara in 1871, impreuna cu Slavici si cu alti membri ai societatii academice ”Romania Juna” din Viena pentru a organiza – inflacarati de focul sacru al dragostei de patrie si popor – o emotionanta serbare prilejuita de implinirea a 400 de ani de la sfintirea Manastirii Putna. La manifestare au mai aprticipat A.D.Xenopol – care a tinut discursul  oficial – si foarte tanarul viitor geniu al muzicii romanesti Ciprian Porumbescu.

Revenit la Viena – unde ramane pana  in toamna lui 1872 – poetul se ocupa de studiile sale, pentru desavarsirea carora pleaca mai apoi la Berlin. De aici va pleca, insotit de o prietena, intr-o scurta excursie – cu trenul, in clasa a III a - la Potsdam, de unde va culege ceva amintiri de vreme ce v-a scrie si cateva versuri la modul:

“Zice Darwin, tata Darwin,

 Cum ca omul e-o maimuta –

 Am picior de maimutoi,

 Milly – nsa de pisicuta

 Si ma urc in tren cu graba

 Cu o foame de balaur,

 Intre dinti o pipa lunga,

 Subsuori pe Schopenhauer

 S-acum suiera masina.

 Fumul pipei lin miroasa,

 Sticla Kummel ma invita,

 Milly – mi ride. Ce-mi mai pasa!”.

Dupa studentie vor urma Iasul, Bucurestiul, mai apoi Venetia, Florenta, Liman(langa Odesa) si Hall. Ultimele calatorii in strainatate sunt facute dupa decalansarea bolii poetului si se pare ca lasasera pe poet indiferent.

Orice s-ar zice, genialitatea poetului a fost ajutata si de aceste calatorii, care cu siguranta I-au oferit posibilitatea unor schimburi interculturale, documentari si a acumularii unei arhive imense de imagini care mai apoi vor fi fost developate, cliseu dupa cliseu. O buna parte a acestor voiaje s-au petrecut in perioada studiilor, fiind insotite si de lecturi aprofundate, care mai apoi s-au regasit, suprapunandu-se imaginilor, in temele abordate. 

  
Cele prezentate au incercat repunerea in evidenta a unei fatete, poate mai putin retinute a poetului calator, asemeni dorului pe care si acum - la atata timp - ni-l presara in suflet, odata cu parfumul florilor de primavara-vara, cu toate culorile lor si ale restului vegetatiei, cu ciripitul pasarelelor si cu linistea tarzie a noptilor, odata cu lecturarea ori relecturarea versurilor sale. 

 Dor de poet, dor de calator, dor de duca, dor de Eminescu… 

De la Iaşi, spre eternitate...

La Iaşi, în pragul Fundaţiilor(Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu”), se găseşte una dintre cele mai romatice statui ale lui Mihai  Eminescu înveşmântat într-o mantie subţire, ce priveşte mut, în depărtarea, poate către Dealul Vişanilor, la poala căruia se află Hanul “Trei sarmale”. 

 Nu-mi dau seama, dacă amplasarea  statuii a avut în calcul faptul că marele poet fusese Director al Bibliotecii Centrale(1874-1875), că un pic mai sus se află Copou şi teiul sub care adesea “dânsul” care „Era mereu gânditor şi zâmbea” medita, sau pentru că dacă ar fi avut - şi unul şi altul(Iaşul şi poetul, în ordinea pe care o preferaţi) – mai mult noroc putea fi profesor la Universitate, ori pentru simplul motiv că paşii  acestui “voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici”(George Călinescu) au trecut pe aici spre: Sărărie, Ţicău sau Târgul Cucului; întâlnirile de la salonul literar al familiei Micle ori cele ale Junimii; reprezentaţiile Teatrului Naţional ori reşedinţa temporară de la Samson Bodnărescu(de la Trisfetite, în ograda Trei Ierarhilor); oriunde numai EL(“Acest tânăr cu ochi mari,/ Cât istoria noastră”- Marin Sorescu) ştia.

Adevărat trebuie să fie că  perioada 1874-1877,  Mihai “trecea în zâmbete pierdute spre Copou, cu părul cascadă pe spate, muşcându-şi sfârcul mustăţii” marcând pentru eternitate Iaşul, cel puţin în măsura în care oamenii ai locului aveau să-l marcheze pe poet prin prietenii multiple, nuanţate speciale şi diferite; legate cu: Veronica Micle, cercul conservatorist progresist “Junimea”, cu grijuliul Slavici, iar mai apoi cu Ion Creangă. 

Este drept că Iaşul nu a găzduit decât o parte a primei pagini(de literatură şi iubire) şi integral puternica legătură cu literaţii, din rândul căreia comuniunea cu ”învăţătorul de la şcoala de băieţi nr.II din Păcurari” avea să schimbe radical destinul celui din urmă. Dar să le luăm pe rând…

Eminescu cunoscuse pe Veronica Micle la Viena, în 1872. Doi ani mai apoi, spre sfârşitul toamnei, la o reprezentaţie de binefacere dată în folosul săracilor – în sala societăţii dramatice – poetul o zăreşte pe Veronica într-o lojă. Nu pierde ocazia de a-i comunica, printr-o scrisoare, aceasta şi totodată de a-i face cunoscută intenţia de a răspunde invitaţiei de a veni într-o joi la serata literară, găzduită în casa familiei Micle. Urmează frecventarea – însoţit de Ioan Slavici(pe care-l cunoscuse de asemenea la Viena, în perioada de audient), Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu – salonului literar din casa profesorului Ştefan Micle. Se pare că anul 1875 este momentul apropierii şi atingerii sufletelor, marcat de dedicaţiile poetice reciproce.

Între timp este nevoit să părăsească biblioteca; dar Titu Maiorescu – aflat în frunte Ministerului de Instrucţie – îl va numi, de la 1 iulie, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Vremurile erau agitate, iar poetul dornic de a se face util se apucă de treabă cu mare zel. Legătura existentă între Eminescu şi Veronica Micle trece printr-o perioadă de neânţelegeri în anul 1876, dar nu din cauza soţului acesteia care avea o părere proprie în această chestiune: ” Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce am în sinceritatea ei…Invidioşii sînt cei mai scârboşi oameni.”, după cum rezultă dintr-un document provenit din Colecţia memorială Veronica Micle, Târgul Neamţ. Cert este că după fiecare controversă cei doi reluau legătura, iar între timp Veronica dobândeşte şi privilegiul de a cunoaşte manuscrisele poetului.

În acest an de grele încercări (guvernul cade, lui Eminescu - rămas fără slujbă – Ministerul îi cere înapoierea ajutorului de 100 de galbeni, acordat de Maiorescu pentru aşi da doctoratul la Berlin şi astfel să poată ocupa catedra de filozofie de la Universitatea din Iaşi)  poetul transfigurează liric criza pasională prin care trece, păstrând însă versurile în caietele sale. Fără rosturi, scârbit de viaţă, de instituţii, de liberali, de… dragoste (legătura cu Veronica îi oferise numai dezamăgiri), se aciuieşte pentru o vreme în Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă. Acestei perioade îi aparţine un blestem, care după cum notează George Călinescu în “Istoria literaturii române” ar fi sunat cam aşa: “Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor.”

În lipsă de altceva mai bun, se apucă de gazetărie, compilând “Curierul de Iaşi”(proprietatea unei tovărăşii de junimişti: N.Gane, Iacob Negruzzi, Ştefan Vârgolici, Anton Naum şi alţii) în calitate de corector şi redactor al părţii neoficiale. Certându-se cu directorul de tipografie – care-i cerea lui (om de caracter şi un non oportunist – după descrierea făcută de Slavici lui Arghezi) să laude pe primar sau să semneze o astfel de adulaţie – părăseşte şi această slujbă.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1877 este chemat la redacţia ziarului “Timpul” din Bucureşti, unde va avea colegi pe Slavici şi pe Caragiale. Iar legătura cu Veronica rămâne doar epistolară. După moartea soţului Veronicăi(1879) Eminescu face publică intenţia de a se căsători cu aceasta, însă relaţia trece - asemeni unei corăbii de o mare agitată - prin diverse dificultăţi şi posibile rupturi (datorate când unuia când altuia) care ofereau posibilitatea reânnoirii prieteniei, însă amânau realizarea căsătoriei. Deşi( ori pentru aceasta) la începutul lui decembrie 1880 Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi ţină făgăduiala de a o lua în căsătorie, proiectata unire revine în discuţii în anul 1881. Însă poate cunoscând zicerea lui Terenţius (“Certurile îndrăgostiţilor dau iubirii prospeţime.”) spre toamna anului următor Eminescu se împacă cu Veronica căreia îi scrie numeroase scrisori, răsplătite prin cuvenitele răspunsuri, vizite şi planuri pentru viaţa în comun la Bucureşti. Însă această armonie nu durează mult timp.

Poetul revine la Iaşi, la începutul lui iunie 1883, pentru a asista la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare - când reântâlneşte vechii prieteni, Ion Creangă şi Miron Pompiliu – ocazie cu care  citeşte junimiştilor, adunaţi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina.  Întors la Bucureşti, pe 23 iunie I se declanşează boala care avea să-l chinuie aproape şase ani.

Poate Veronica şi-a văzut atunci destrămt ipoteticul vis de însoţire cu Mihai, poate s-a gândit mai apoi să-şi caute căinţa, căci ea donează la 12 octombrie 1886, casa părintească din Târgul Neamţ, Mănăstirii Văratic, unde – după cum reiese din actul de danie – îşi avea stabilit şi domiciliul. Totuşi Ea reuşeşte să aducă o pată de culoare, chiar o uşoară remontare a poetului, atunci când la începutul lui aprilie 1888 îl determină să se mute definitiv la Bucureşti, unde în decembrie participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei, în care semnează(doar cu iniţialele) articole la 4 şi 11 decembrie. Se pare că iubirea încă mai lumina sufletele celor doi, sau poate că împăcaţi cu soarta rămăseseră doar buni prieteni. Anul următor boala poetului se agravează, iar în noaptea de 15 iunie – la ora 3 – Eminescu se stinge. Câteva luni mai târziu - la un alt 3, august de astă dată – Veronica Micle încetează din viaţă, în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratic, în apropierea căreia a şi fost înmormântată.

Se încheia astfel ceva ce poate fusese dragoste; căci aşa cum scria(1881) cea căreia Luceafărul îi dedicase Atât de fragedă nimic nu fusese pereche: “Dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumei, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare. ”

În iarna anului 1973, depăşisem vârsta poveştilor cu feţi frumoşi şi ilene cosânzene, trecusem probabil de cea mai mare - de până atunci, iubire a vieţii mele şi începusem să privesc cu alţi ochi lumea. Spre sfârşitul lui decembrie - eram soldat la Iaşi, iar într-o frumoasă duminică’n care ningea molcom, am primit o învoire de câteva ore. Un camarad propuse să mergem la film, cofetărie, Ţicău şi la “Eternitatea”. N-am ajuns decât în Ţicău, mâncând în fugă două brânzoaice pe care le cumpărasem dintr-o plăcintărie, dar am atins – cu pasul şi cu gândul – umbrele din eternitate. Cu un nod în capul pieptului, înfrigurat, dar transfigurat de emoţie(eram prima oară în bojdeuca din Ţicău) mi-am reamintit atunci că, tot la sfârşit de decembrie(1889), Creangă o luase el însuşi pe drumul eternităţi. Era aşteptat acolo de lumina rece a Luceafărului „…înfăşurat în platoşa lui de diamant, iscodind necontenit, în cursul zilelor lui singuratice, şi aruncând apoi, nepăsător, în urmă aurul uimitor al frumuseţii nouă”(Nicolae Iorga).