Studenti, vi se pregateste ceva!

 

 

Universitate de Vara cu tema 

„Calatori prin istorie in Cealalta Capitala”, 

ce se va desfasura... la toamna, intre 3 si 9 septembrie, la Alba Iulia.

 

Pretul de maximum 350 lei include 6 nopti de cazare in camere cu 1-2 locuri si masa in campusul Universitatii „1 Decembrie 1918” Alba Iulia, precum si participarea la toate activitatile din program:
- vizite la Sala Unirii, pe Traseul celor trei fortificatii de la Alba Iulia, la biblioteca documentara Batthyaneum, la catedralele ortodoxa si romano-catolica din Alba Iulia, precum si greco-catolica din Blaj - cu ghizi clerici;

 

 
- excursie pe vaile Ampoiului si Ariesului, cu vizitarea galeriei romane si a muzeului mineritului de la Rosia Montana, precum si a Targului national de turism rural de la Albac(in data de 8 septembrie, sambata);
- excursie pentru o sedinta de degustare de vinuri la castelul de la Cetatea de Balta al SC Jidvei SRL;
- exercitii de escalada intr-un spatiu amenajat in santurile cetatii Alba Iulia;

 
- atelier de arheologie, in masura in care identificam un santier arheologic disponibil;
- atelier de restaurare a cartii vechi sau cel putin o vizita la Centrul national de restaurare si conservare a cartii vechi;
- cateva scurte prelegeri.

 

Alte detalii, de saptamana viitoare, la  Departamentul Turism si Geografie, Facultatea de Comert, ASE(Fost Catedra de Turism-Servicii) pe Facebook.

http://www.facebook.com/profile.php?id=100000128459068

 

 

 

 

Călătoria ce poate fi poveste de spus nepoţilor

Există la Ipoteşti un modern muzeu, ce fără doar şi poate reuşeşte să ne introducă în lumea celui care într-o scrisoare, din 1880, adresată surorii sale Harieta afirma că “Poveşti sunt toate în lumea asta”. Înfăptuit într-un spaţiu modern, preparta şi împrietenit, de arhitecţii Constantin Gorcea şi Constantin Stroiesc, muzeu tematic ipoteştean ni-l apropie pe cel care a ridicat la valoare de schimb universală cuvântul limbii româneşti. Povestea are drept substanţă viaţa, opera şi universalitatea eminesciană.

 

 

Pătrundem astfel mai întâi în lumea genezei şi a familiei - cu trimiteri spre originea ţărănească a tatălui(Gheorghe Eminovici trăgându-se dintr-o familie de ţărani bucovineni) şi cea boierească a mamei(fică de stolnic), urmează apoi un spaţiu care ne aminteşte de perioada Cernăuţiului şi a primei poezii. Vine la rând scândura scenei, boema perioadă a trupelor de actori şi amintirea unei dorite piese de teatru cu caracter istoric naţional. Spaţii deosebit de sugestive ne aduc în minte: secvenţe ale studenţiei(cu trimiteri la Berlin, Viena şi Putna), străfulgerările Iaşului şi ale Junimii, perioada veroniană …

Însă, conform aşteptărilor, viaţa şi opera sunt strâns împletite şi se regăsesc în spaţiul cel mai mare, într-o aşa zisă sală a lumii creaţiei sau operei. Aici vom pătrunde, păşind pe o punte a suspinelor, ce trece prin trei triunghiuri, care vor să simbolizeze, prin trei piramide, principalele etape ale creaţiei eminesciene: cea a primelor poezii, maturitatea(Iaşul şi perioada junimistă)şi bine înţeles jurnalistica(Timpul). Odată intraţi în poveste - aşa cum a fost viaţa poetului şi cum până la sfârşit fiecare avem povestea noastră – vom regăsi simboluri perpetue precum: ramurile ce bat în ferestre; crengi de tei; trei portaluri care au în faţa lor simbolurile din traista lui Făt Frumos din lacrimă – gresia/cutea/muntele, pieptănul/pădurea, marama/lacul/apa; marea cu nisipul, scoicile şi veşnicia sa. Drumul nostru continuă mai apoi către Sala Mare a castelului, alcătuită dintr-o scenă ce coboară în trepte, locuri pentru spectatori şi patru geamuri cu vitralii, care pun în evidenţă copacul aflat în apropierea Fântânei Dorinţelor. Prin Fântâna Dorinţelor trecem în redacţia ziarului Timpul, de unde părăsim povestea călcând peste diverse articole denigratoare la adresa Poetului sau Operei sale. Înainte de a reveni, în timpul şi povestea noastră, trecem printr-o expoziţie de artă plastică, realizată cu opere ale tinerilor artişti plastici participanţi la taberele de creaţie artistică de la Ipoteşti.

 

Am reintrat, în atmosfera ipoteşteană contemporană, mut de admiraţie. Şi nu mi-am revenit foarte curând, căci am avut mai apoi şansa să vizitez Biblioteca Centrului Naţional de Studii “Mihai Eminescu” Ipoteşti. Am descoperit aici o impresionantă bibliotecă publică şi interesante fonduri documentare Eminescu, carte veche, înscrisuri, acte oficiale, autografe, fotografii, periodice, cărţi de vizită, ş.a. Deosebite mi s-au părut şi donaţiile Laurenţiu Ulici(poezie română contemporană) şi Petru Creţia(folclor). Nu pot încheia modesta inventariere fără a aminti de condiţiile de păstrare, cele de studiu, cât şi cele de comunicare(amfiteatru) existente în acest spaţiu, veritabilă casă a cărţii.

Mi-am încheiat vizita la Ipoteşti, cu mult peste ora de sfârşit a programului gazdelor mele, eram epuizat, dar fericit. Condus la Botoşani de generoasa mea gazdă, nu ne-am putut despărţi fără a constata că totuşi prea puţini sunt cei care ajung să afle povestea şi atmosfera ipoteşteană. Depărtarea de centrele interesate, relativa izolare dată de căile de acces tradiţional, diminuarea interesului pentru astfel de atracţii fiind doar o parte dintre cauze. Totuşi realizarea unor spaţii de cazare, de confort diferit, în cadrul aşezământului, eforturile de informare-promovare, cât şi dorinţa de a atrage aici segmente interesate de viaţa şi opera eminesciană pot relansa interesul pentru tot ceea ce v-am povestit.

 

 
Am revenit la Agafton atunci când se auzeau bătăile, sacadate, al toacei de la mănăstire care chemau la slujba de vecernie. În curtea taberei şcolare, copii se pregăteau de cină, dar mai ales pentru seara culturală ce avea să urmeze. Am povestit, în zilele următoare, despre excursia mea tuturor celor ce au vrut să asculte. Entuziasmul mi se păstrase, imaginile culese se retuşau, căpătau culoare şi un uşor parfum. Mare mi-a fost bucuria, să constat că o parte dintre dascălii sosiţi cu copii la Agafton au condus copii pe traseul descris.

La puţin timp de la vizita mea, am aflat dintr-un material al studioului de televiziune ieşean şi mai apoi dintr-un altul al postului naţional de televiziune că un grup, format din artişti de vârsta a treia, dar de valoare fără egal, a vizitat minunatul aşezământ ipoteştean. Unul dintre “monştrii sacrii ai scenei româneşti” afirma că orice român ar trebui să ajungă cel puţin odată în viaţă aici.

Susţin această afirmaţie, în plus pot să vă asigur că nu veţi fi dezamăgiţi şi că veţi fi primiţi cum se cuvine. Apoi veţi avea atâtea de povestit, încât vă veţi minuna de cunoştinţele acumulate(la propriu şi la figurat), şi peste toate veţi avea o “pată neagră” mai puţin, pe harta sufletului domniilor voastre. De bună seamă această călătorie poate fi şi una din paginile poveştii de spus nepoţilor.

O zi de vara, la...Ipotești

Ultimile veri, ale secolului abia trecut, m-au hotărât să rămân cât mai puţin în Bucureşti - locul unde-mi duc traiul. Norocul cel mare a făcut, ca în acea vară - ce asemeni unei codane şturlubatice, iar ne trântea poarta “în nas”, lăsându-ne ca de fiecare dată faţă în faţă cu toamna – să pot părăsi capitala pentru mai bine de o lună, scăpând astfel de zgomot, agitaţie şi căldura toridă.
Pornind pe un traseu unduios, am petrecut câteva zile la Braşov. Apoi, după ce am trecut pragul casei mamei mele – alte câteva zile, am plecat spre a-mi “curăţa” câteva dintre “petele negre” ale peregrinărilor trecute, prin nordul ţării noastre.

Drumeţia mi-a adus aminte de felurite alte vacanţe. Şi asta, nu numai pentru că o bună parte de drum am efectuat-o cu autobuzele foste-i IRTA - privatizată acum după cum a dat Domnul, ba mai bine, ba mai jalnic – cu autostopul şi nu în ultimul rând cu vagoanele de clasa ale CFR-ului, prima mea dragoste locomotoare. Ci pentru că atmosfera semăna, pe ici pe colo, cu bucăţi din alte peripluri. Acum ele veneau să se recompună, ca buncăţile colorate de sticlă, ale jucărilor cilindrice din carton, de mult uitate, numite caleidoscop.

Pe acest fond am coborât, în egală măsură năduşit, prăfuit şi obosit, în autogara din Botoşani, judeţ ce avea să-mi fie gazdă pentru o săptămână. Mai fusesem aici şi în afara unei neidentificate, până acum de mine, plăci memoriale - aflată pe peretele gării, ea amintea şederea pe aceste meleaguri (pe vremea când abia făcea primii paşi în viaţă) a uneia dintre marile noastre personalităţi: George Călinescu - nu credeam a mai avea de descoperit mare lucru. Însă cum celebrul nume al istoriei literaturii române se află în strânsă legătură cu cel al poetului român nepereche, Mihai Eminescu, mi-am amintit pe dată atunci, de faptul că nu ajunsesem încă, spre ruşinea mea, la Ipoteşti.

 

 

Cum se întâmplă, ce-i drept numai atunci când te încumeţi să pleci în vacanţă, uneori norocul zâmbeşte şi celor cu capul în nori. Soarta, care mi-a fost favorabilă şi de astă dată, făcea ca reşedinţa mea pentru alte câteva zile de vacanţă să fie la Agfton(un mic sat botoşenean, renumit pentru mănăstirea de aici, cu o biserică din secolul XIX, şi în egală măsură pentru tabăra şcolară amplasată faţă în faţă cu prima), aflat la mai puţin de 7 kilometri de Botoşani şi la tot cam atâţia – dar mergând drept, prin pădure - de plaiurile natale ale marelui Eminescu. Aşa se face că abia trezit, în dimineaţa următoare, am avut o zi absolut specială.
Nici nu plecasem bine, de la Tabăra de la Agafton, când remarcându-mi hotărârea şi ghicindu-mi intenţiile, o binecuvântată conducătoare auto m-a scutit de o bună bucat de drum, indicându-mi şi “scurtătura” spre Ipoteşti. Am păşit astfel, pe un drum forestier care m-a condus, sub aripa umboasă a codrului, spre “lacul codrilor albastru” încărcat cu nuferi galbeni.

 

 
Mai târziu aveam să aflu că traseul a fost efectuat şi de cel care avea să descrie inconfundabil aceste locuri: “Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă izvor”,… Căci, copil fiind, poetul venea deseori de la Ipoteşti la Agafton, spre a le întâlni pe mătuşile sale Olimpiada şi Fevronia Juraşcu, călugăriţe la schitul de aici – fice şi ele ale stolnicului Juraşcu din Joldeni, ca şi Raluca, mama sa. Traseul ce poate fi parcurs în 4-5 ore, avea se pare “halte” aleatorii la: “observator”, “isvor”, “lacul codrilor albastru” şi poate la vreo stână aflată între Stânceşti, Baisa ori “castelul singuratic”. Nu de alta dar trecerea timpului şi efortul “marşului” sigur îi făceau o foame de lup, copilului visător şi cu dor de ducă al căminarului Gheorghe Eminovici.
Deşi aflat la o vârstă total diferită de cea a “băietului visător, cu ochi mari cât istoria noastră”, recunosc că în afara rosăturilor produse de noile încălţări - neinspirat alese în acea dimineaţă – gândul meu, după mai bine de trei ore de mers, se îndrepta spre ora prânzului. Dar, cum pentru tot ce primim trebuie să existe un preţ, acest moment avea să fie strămutat mai către cină. Cu atât mai mult cu cât, tot ceea ce a urmat, a meritat din plin drumul parcurs.

 

 
După ce am trecut prin zona presărată cu cele amintite(“codrul, frate cu românul”, “lacul codrilor albastru” şi “isvor”), am urcat o pantă abruptă de 100 de metri până la Observator. Observatorul este o construcţie metalică, ridicată în vara lui 1989 (anul centenar Eminescu), cu 87 de trepte (tot atâtea câte au fost poeziile publicate în timpul vieţii poetului), de pe platforma căreia se poate admira panorama locurilor cutreierate de viitorul geniu. De aici, în zilele senine, se văd Mitocul Dragomirnei şi Obcina Mare, iar uneori chiar se întrezăre Munţii Stânişoarei. Dar cel mai bine se conturează Ipoteştiul.

Urmând trimiterea unui indicator (aflat lângă observator), am ajuns la “stânca stearpă” de unde am avut impresia că Ipoteştii îmi sunt ca “în palmă”. Mai mult în mijlocul satului distingeam silueta albă a unei clădiri, care aducea foarte mult cu cea a unei complex hotelier sau cel puţin a unui restaurant. Dar pentru a mă convinge trebuia să-mi “iau picioarele la spate” şi să poposesc în poarta alb zugrăvite-i clădiri.
Am parcurs aşadar coborâşul, în ceva mai puţin de 20 de minute, alimentat fiind şi de speranţa că îmi voi putea potoli foamea, odată acolo ajuns. Dar a fost şi nu a fost, aşa. Asta pentru că, despre un complex era vorba, dar de unul în care poţi să-ţi “ostoieşti” cu totul altă foame; iar mai apoi pentru că aici am întâlnit oameni şi lucruri care m-au entuziasmat. Am uitat de foame. Setea fiindu-mi potolită de cele aflate, văzute, admirate, ca şi de paharul cu apă oferit cu generozitate de directorul Centrului Naţional de Studii “Mihai Eminescu” Ipoteşti.

 

 
Fără a prinde de veste, am petrecut aproape patru ore, în mijlocul unor oameni pasionaţi care menţin trează flacăra candelei la “icoana juneţii ipoteştene”. Ei sunt cei care trimit spre noi “o linişte de început de veac”, strecurată de “nişte codri sălbateci încă”, picurată din stropii de apă - ce continuă veşnicul circuit în Natura Mamă - din “lacul din coama dealului”. Datorită lor găseşti aici o atmosferă de Eden, care te face să retrăieşti copilăria celui care - deşi “nu s-a ataşat de nimic din lumea materială, a făcut eforturi să împrumute bani pentru a salva moşia de la Ipoteşti, salvându-şi, parcă disperat, tinereţea”. Aceşti minunaţi oameni, vorbesc cu deosebită afecţiune de “Poetul”, de “povestea tinereţii lui, de anii cei mai curaţi şi mai liberi”,după cum cu un potos tulburător povestesc întreaga viaţă a “celui fără de pereche” – dinainte de a fii în fiinţă şi de după trecerea în nefiinţă.
Am vizitat şi eu – asemeni celor aproape 7 000 de turişti din acel an - casa memorială, Biserica familiei Eminovici, Biserica satului(ctitorită de Nicolae Iorga - acesta de asemenea fiind botoşenean), m-am oprit, cu evlavie, în faţa mormintelor soţilor Eminovici. Am trăit atunci, în egală măsură, o restituire a trecutelor excursii nefăcute şi a sentimentului acela de “deja văzut”, dată de o anume regăsire(piese de mobilier, atmosferă, interdicţii, etc) existentă şi în alte muzee sau case memoriale ale unor personalităţi ale culturii noastre(Goga, Creangă, Enescu, Petrescu, Topârceanu, ori Hogaş).

Pseudo seminar de...ecoturism

Specialiştii au atras, din ce în ce mai mult în ultimii ani, atenţia asupra transformărilor produse mediului datorită modificărilor din cadrul ecosistemelor. Semnalele au venit începând cu deceniul opt al trecutului secol şi au continuat, accentuându-se, cu manifestările - tot mai diversificate şi implicate – ale celor şase comisii stabile ale Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii(IUCN), acţiunile Fondului Mondial pentru Natură(WNF) sau cele ale Centrului Mondial de Monitorizare a Conservării(WCMC) ori Bird Life International şi nu în ultimul rând prin forumurile iniţiate de Federaţia Naturii şi a Parcurilor Naţionale din Europa(FNNPE). Fără a intra în spinoasa problemă a parcurilor naţionale şi a rezervaţiilor, voi încerca să vă reţin atenţia asupra turismului în ariile protejate.

      Poziţia turismului, cel puţin la noi, este - în această relaţie – paradoxală. Turismul fiind considerat cauzator de pagube pentru aceste perimetre – mai ales că ele nu sunt adecvat administrate – şi în egală măsură considerându-se că el poate aduce beneficii atât pentru zonă cât şi pentru populaţia ei. Pericolele turismului vin din direcţia fluxurilor atrase, de la calitatea experienţei vizitatorilor, dar mai ales de la facilităţile turistice care intră în conflict cu ţelurile de conservare, iar în unele cazuri strică chiar peisajele naturale. Drept urmare, mai ales în ţările din estul Europei, turismul nu se desfăşoară decât “ilegal” în aceste zone.

      Vom lua în discuție două situații: Defileului Dunării și zona Ponoarele(comună în nordul judeţului Mehedinţi) și tot atâtea propuneri de vacanțe ecoturistice.

      În cazul Defileului Dunării avem de a face cu o rezervaţie complexă, cu o suprafaţă de 215 hectare, realizată de un ONG numit, în cunoştinţă de cauză, Asociaţia Europeană Defileul Dunării Orşova.

Rezervaţia include printre atracţiile sale turistice Cazanele Mici, Golful Mraconia(unde se conturează o statuie a lui Decebal), Golful Dubova(care reuneşte: sediul asociaţiei, ecomuzeul, un pseudoport şi un popas turistic pescăresc), Cazanele Mari, noul amplasament al Tabulei Traiana şi o zonă carstică specială(care deţine două nestemate deosebit de pitoreşti, peşterile Gura Ponicovei şi Veterani).

 Pentru acei dintre dumneavoastră care iubesc pescuitul, sporturile nautice, speologia, fotografiatul sau filmatul, ori doresc linişte şi relaxare acesta este colţul de rai de care aveţi nevoie.

Veţi petrece aici clipe care vor răscumpăra orice efort şi în plus puteţi fi siguri că nimeni nu vă va întrerupe vacanţa, căci aici telefonia mobilă nu are acoperire, iar primăria e… departe.

În oglindă - pentru cei interesaţi de aspecte deosebite ale naturii, de minunăţiile şi curiozităţile sale, de peisaje cu totul speciale şi inedite, de străvechi tradiţii şi de ce nu, chiar de paranormal, Ponoarele(comună în nordul judeţului Mehedinţi) este locul mult visat. Aici sufletul şi ochiul se vor desfăta cu peisaje rar întâlnite, uneori ireale – din altă ”lume” sau planetă.

Dorind să vă trezesc interesul, voi prezenta sumar câteva dintre acestea: 

·  Lapiezurile – care dau înfrăţire peisajului cu ţinuturile irlandeze;

·  Podul lui Dumnezeu – pod natural, uriaşă arcadă de calcar(lungime 60 m, deschidere a arcadei 27m, lăţime 9,7m )unde “cei buni” au şansă ori cât de dificilă le-ar părea încercarea;

·  Lacul Zaton – singurul de origine carstică din ţară, potrivit tradiţiei locul unde “se duc cei răi”;

·   Peştera Bulba – cu de 5000m de galerii şi o armonie de-a dreptul arhitecturală, ieşită din comun, una dintre cele mai frumoase din Europa.

Numai pentru cele prezentate zona ar putea deveni o arie protejată. Scriptic s-ar putea să şi fie, dar faptic doar localnicii şi Bunul Dumnezeu se îngrijesc de toate aceste “comori” cu care s-au obişnuit şi cu care se fălesc doar atunci când au oaspeţi.

Oaspeţii sunt când mai rari, când…deloc.

De regulă, în prima parte a lunii lui “florar”(mai) rezervaţia botanică “Pădurea de liliac” de la Ponoarele(peste 20 hectare) se transformă într-un adevărat magnet. Frumuseţea şi parfumul florilor de liliac atrag cunoscătorii şi iubitorii de natură la cea mai mare serbare folclorică din ţară: ”Sărbătoarea liliacului”. Dacă atunci se întâmplă să te afli în această potenţială ”staţiune climaterică”(altitudine 485-575 m), iar seara te va prinde în vre-o grădină, vei constata “că indiferent de vârstă, inima nu face riduri”.

Am trăit parţial această senzaţie într-o seară, când am reântâlnit – după foarte multă vreme – gingaşa gâză fosforescentă distribuită pe post de lampagiu, licuriciul. Şi pentru că era în prag de seară, am retrăit emoţia momentului când am făcut cunoştinţă cu Scăpărici - unul din personajele(din pelicula “Maria Mirabela”) care prin intermediul regretatului şi inegalabilului Ion Popescu Gopo au dat culoare copilăriei, şi nu numai ei, a unei bune părţi dintre români. Devenisem uşor liric, iar gândul mi-a fugit la altă personalitate culturală română, Alexandru Macedonski, care descria minunat, în urmă cu mai bine de o sută de ani(“Noaptea de mai”):“O mică stea e licuriciul, şi steaua este un mic far…”, lansând în acelaşi timp o chemare, pe care vă sfătuiesc s-o urmaţi la începutul ultimului mai al acestui secol(primăvara anului ce vine): “Veniţi: privighetoarea cântă şi liliacul e-nflorit”!

Un amănunt, nu lipsit de importanţă, este acela că puteţi petrece aici un weekend, sau o vacanţă, fiind primiţi în ospeţie de către aceea dintre localnici care au înţeles că turismul poate duce la o înviorare a comunităţilor locale, din punct de vedere economic cât şi cultural. Drept urmare o parte dintre casele localităţilor prezentate vor deveni pensiuni turistice sau ferme agroturistice, integrându-se circuitului turistic naţional.

Ce se va întâmpla în continuare ţine de grija celor abilitaţi şi de grijile localnicilor implicaţi în această nouă activitate. Dar satisfacţiile tinerilor şi în special cele ale femeilor atrase în aceste activităţi vor fi duble; mai mult s-ar putea ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, mulţi tineri “de la oraş” să se stabilească în astfel de localităţi.

Cât priveşte turismul, el va trebui să protejeze o dată în plus aceste arii. Pentru a exista, a rămâne şi a mai fi.