“Bucureşti, Bucureşti, fratele meu eşti…” - Piata Lahovari

    În urmă cu 11 ani Uniunea Arhitecţilor din România (UAR), Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Primăria Municipiului Bucureşti şi Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti, în cadrul programului - intitulat „Oraşul aproapele meu”, aniversa cei 109 ani de la înfiinţarea. Anul acesta Uniunea Arhitecţilor din România (UAR) va împlini 120 de ani de existenţă şi nu ştiu, deocamdată, să marcheze în vreun fel acest eveniment.

Atunci am realizat de unde vine unitatea ansamblului arhitectural care bordează piaţa, ce are în mijloc statuia (operă a sculptorului francez E. Mercier) unuia dintre cei mai mari oameni politici români Alexandru Lahovari şi purtând în consecinţă acelaşi nume. Explicaţia este deosebit de simplă, tocmai pentru că fiind ridicate în cunoştinţă de cauză, toate aceste clădiri sunt mici bijuterii.

Drept clarificare, spre susţinerea afirmaţiilor, vă invit oricând, fără deosebire de anotimp, să parcurgeţi spaţiul care cuprinde: Casa Ignatz Haiman, Imobilul RMS (clădire aflată în curtea interioară din spatele Spitalului de Ochi, fost ASCAR), Casa dr. Cantacuzino (aflată între Spitalul de Ochi şi Imobilul RMS), Imobilul ASCAR (actualmente Spitalul de Ochi), Casa Lamotescu Catargi, Imobilul prof.univ. B. Dimitrescu, Imobilul D. Bragadiru, Casa Alexandru Golescu Negru, Casa Manascovici, Casa dr. Rauţoiu, Casa C. Xeni (sediul Automobil Clubului Român), Casa Tache Ionescu (sediul Institutului de Etnografie) şi nu în ultimul rând Casa Assan (Casa Oamenilor de Ştiinţă). Este posibil ca arhitectura lor să vă aducă aminte de timpuri ori personalităţi trecute, sau poate că pur şi simplu asemenea multora vă veţi opri pentru o fotografie, care să imortalizeze vreo clipă importantă - pentru domniile voastre sau posteritate.

Am comparat şi eu zilele trecute, imaginea prezentă a Casei Assan cu cea dintr-o fotografie realizată în 1906 (anul definitivării construcţiei sale) - prezentă într-o lucrare de aleasă calitate, monografia Casei Oamenilor de Ştiinţăhttp://moinesteanu.blogspot.com/2012_01_01_archive.html, realizată de Academia Română în 1993. Mi s-a părut uimitor să constat că în pofida timpului trecut, impozanta clădire pare aproape neschimbată. Ceea ce păstrează “tinereţea” imaginii este în primul rând gardul metalic, simetric împărţit de cele două porţi - terminate cu coronamente – care par a fi verişoarele „capitaliste” ale porţilor de lemn aflate în satele româneşti ce înconjoară ca o cunună Carpaţii; ca şi rondul cu trandafiri (care i-a atras pentru scurtă vreme numele de Parcul Trandafirilor). Peste acestea se suprapun cele patru ferestre, de pe faţada principală, care asemenea ochilor unui chip omenesc încălzesc expresia întregii construcţii. Trebuie să fi fost dorinţa stăpânilor, a familiei Assan, ca totul să iasă chiar aşa. Dar cine se mai gândeşte astăzi la ei? 

Puţină lume îşi mai aduce aminte de imaginea  din cartea de Istorie a României, în care se afla Moara lui Assan. Tot la fel de puţini cred că sunt cei care cunosc câte ceva despre familia Assan, de care se leagă o parte din începuturile muncii mecanizate din ţara noastră şi nu numai. George Assan era un mare industriaş care a adus maşina cu abur în ţara noastră (1853) şi unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţării, iar fiul acestuia Bazil George Assan (1860-1918) a fost cel care „din vrerea lui” a ridicat imobilul din Piaţa Lahovari. Pe de altă parte B.G. Assan, de profesie inginer mecanic, a fost un veritabil explorator de teritorii îndepărtate, numărându-se printre primii, şi puţinii, călători români care au ajuns în regiunile polare nordice (1896). Mare iubitor de mişcare şi automobile, doi ani mai târziu (1898), B. G . Assan realizează o călătorie în jurul lumii.

Plasarea familiei Assan între cele mai avute şi printre exponenţii introducerii progresului tehnic, a condus se pare şi la aşezarea acestei veritabile bijuterii arhitectonice pe una dintre „căile” bucureştene pe care se vor plasa, de-a lungul vremii, alte personalităţi ale „noului val” al societăţii burgheze româneşti. Afirmaţia se bazează pe relativa tinereţe a Căii Dorobanţilor – puţin peste un veac şi jumătate – faţă de Calea Şerban Vodă (Podul Belicului), Calea Rahovei (Podul Calicilor, iar mai târziu Podul Caliţii), Calea Plevnei (Podul de Pământ), Calea Moşilor (Podul Târgului din Afară), toate amintite în documente de sute de ani, ca şi pe componentele ansamblului arhitectonic amintite mai devreme. Din nefericire pe nici una dintre mai vârstnicele surori nu s-a păstrat nimic care să ne amintească de vechimea lor, iar noua înfăţişare conduce cu gândul doar la trecutul nu prea îndepărtat şi la problema rezolvării nevoii de locuinţe, care la rândul său a condus la naşterea de noi şi noi probleme, şi la traiului la înălţime.

Pentru descoperirea atmosferei Bucureştiului de altă dată puteţi să vizitaţi şi să petreceţi clipe de destindere în minunatul imobil al Casei Oamenilor de Ştiinţă (Casa Assan) – realizat de arhitectul român Ion Berindei, care a adaptat stilul francez construcţiilor „micului Paris” – aici în afara desfătării ochiului şi sufletului prin admirarea eleganţei interioarelor, vă puteţi oferi şi un reuşit regal gastronomic. Iar pentru ca vizita să fie completă, ar trebui să treceţi pentru câteva momente şi prin Salonul oglinzilor şi candelabrelor, Sala de şah, Sala Zodiac, Sala de Consiliu, Sala Edison ori Sala Drink. În această suberbă clădire astăzi funcţionează un restaurant cu aer uşor conservator, dar cu un personal de o ţinută ireproşabilă.

Nu veţi bănui atunci că locul în care vă aflaţi a fost îmbogăţit spiritual prin una dintre cele mai prestigioase iniţiative ale Casei Oamenilor de Ştiinţă, ciclul de conferinţe intitulat „Evocări” la care au participat personalităţi precum: Victor Eftimiu, Grigore Moisil, Dimitrie Cuclin, Petre Vancea, Alexandru Philippide, Iorgu Iordan, Ion Jalea, Alexandru Graur, Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Octavian Onicescu, Emil Pop, Henri Coandă, Aurel Beleş şi alţii. Fiecare dintre participanţii la această veritabilă „Fonotecă de Aur” a Panteonului ştiinţei româneşti, conturând cu acest prilej figuri reprezentative de profesori, oameni de ştiinţă, artişti, literaţi, care au marcat fundamental deschideri spirituale pentru cultura românească.

O vizită la Casei Oamenilor de Ştiinţă ar putea să vă aducă - cu nostalgie, mai aproape anii, mai mult sau mai puţin îndepărtaţi, şcolii şi să vă bucuraţi că aţi atins cu privirea, mâna şi talpa locuri marcate de o încărcătură emoţională la cote dintre cele mai înalte. Iar dacă acest lucru s-a întâmplat cu o ocazie deosebită (aniversare, nuntă, majorat) puteţi fi siguri că evenimentul a fost de bun augur.

 

De ziua Lui a Eminescu-Lui calatorul

Am avut multe momente frumoase in “dulcele targ al Iesilor”, dar poate cele mai frumoase au fost cele cateva zile libere petrecute intr-o primavara tarzie... Am trecut atunci, aproape peste tot, pe unde pasii LUI - ai POETULUI NEPERECHE, au atins aleele, potecile, pietrele si celelalte caldaramuri ale capitalei moldave. Negasindu-mi un companion de cursa - mai mult sau mai putin lunga – n’am intrat la Bolta Rece, ci am trecut doar pe la poala sa si a Copoului. Am revazut din nou “plopii fara sot” si ajungand in varful dealului de la Bucium am privit intreg orasul, care o data cu parfumul florilor de tei ma trecea in pragul melancoliei, din urma plecarii LUI, a Eminescului.

As minti, daca n’as recunoaste deschis ca m-a durut a sa lipsa - care in scurta vreme avea sa porneasca o noua si dureroasa veriga a lantului ce ne apropie si separa, el EXISTAND dar nemai fiind aici ci in eternitate. Intamplarea face ca unul din locurile, prin care se face trecerea in cealalta parte a lumii sa se numeasca, la Iasi, chiar Eternitatea; insa EL nealegand – ci asa cum li se intampla tuturor celor deosebiti, nimerindu-I-se – a trecut spre nemurire, murind la Bucuresti, apoi asezandu-se “peste masura de obosit” la Belu. Dar Eminescu n’a murit ci - ca mai tot timpul - a plecat undeva, poate intr-o calatorie catre intreaga lume, catre locurile unde a mai fost si unde atunci nu se stia ca EL este ori poate spre locurile unde - desi netrecand pe acolo – oamenii il stiu ca este.

 Imi dau seama acum ca, chiar daca nimeni nu s-a ocupat in mod special de acest aspect al vietii poetului, el a fost un mare cutreierator(“fiind baiet paduri cutreieram…”) si un neostenit calator. La inceput calatori in jurul casei de la Ipotesti, prin padurile din prejma acesteia, la balta unde se scalda ori dadea razboaie cu broastele; crescand mai apoi pleca pentru scoala la Cernauti(1859-1863), de aici la Sibiu, se pare ca trecu de asemenea pe la Brasov(impreuna cu trupa de teatru Tardini-Vladicescu), de unde veni la Botosani(1864-1865), ca mai apoi sa se reantoarca la Cernauti(1865-1866). Dupa moartea lui Aron Pumnul, in vara anului 1866 Eminescu paraseste Cernautul, plecand – dupa spusele lui George Calinescu – “pe jos, cu un bat in mana” si cu “un strait pe umar” spre Ardeal. 

Itinerariul sau se pare a fi urmat Valea Dornei, apoi pe apa Muresului pana la Targul Mures. Aici fu luat in trasura, de doi seminaristi imbracati - in costume populare, pana la Blaj – locul considerat de poet a fi cel “de unde a rasarit soarele romanismului”. Dupa ce saluta – asemeni lui Asachi la Roma – din varful Hulei, Mica Roma poetul pleca in august la Alba Iulia - unde se tinea adunarea “Asociatiunii”-  abatandu-se insa si prin Bucerdea-Granoasa(Satul natal a lui Maiorescu). 

Drumul poetului continua spre Sibiu de unde trimis de N.Densusianu ajunse la popa Bratu(bunicul dinspre mama a lui Octavian Goga) din Rasinari, care-l dadu in grija unui taran pentru a-l trece peste munti. In “regat” drumurile poetului – insotind trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale si Pascaly – trecura pe la Giurgiu, Bucuresti si majoritatea oraselor muntene(1867). Anul urmator incepu din mai un turneu cu trupa lui Pascaly in Ardeal, trecand prin Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad, Oravita. Dupa ce la recomandarea lui Pascaly, poetul este angajat la Teatrul National din Bucuresti(29 septembrie 1868), pleaca cu trupa intr-un turneu in Moldova, pana la Cernauti. “Cules de pe drumuri” de catre tatal sau Gheorghe Eminovici, este trimis pentru continuarea studiilor la Viena.

Va reveni insa in tara in 1871, impreuna cu Slavici si cu alti membri ai societatii academice ”Romania Juna” din Viena pentru a organiza – inflacarati de focul sacru al dragostei de patrie si popor – o emotionanta serbare prilejuita de implinirea a 400 de ani de la sfintirea Manastirii Putna. La manifestare au mai aprticipat A.D.Xenopol – care a tinut discursul  oficial – si foarte tanarul viitor geniu al muzicii romanesti Ciprian Porumbescu.

Revenit la Viena – unde ramane pana  in toamna lui 1872 – poetul se ocupa de studiile sale, pentru desavarsirea carora pleaca mai apoi la Berlin. De aici va pleca, insotit de o prietena, intr-o scurta excursie – cu trenul, in clasa a III a - la Potsdam, de unde va culege ceva amintiri de vreme ce v-a scrie si cateva versuri la modul:

“Zice Darwin, tata Darwin,

 Cum ca omul e-o maimuta –

 Am picior de maimutoi,

 Milly – nsa de pisicuta

 Si ma urc in tren cu graba

 Cu o foame de balaur,

 Intre dinti o pipa lunga,

 Subsuori pe Schopenhauer

 S-acum suiera masina.

 Fumul pipei lin miroasa,

 Sticla Kummel ma invita,

 Milly – mi ride. Ce-mi mai pasa!”.

Dupa studentie vor urma Iasul, Bucurestiul, mai apoi Venetia, Florenta, Liman(langa Odesa) si Hall. Ultimele calatorii in strainatate sunt facute dupa decalansarea bolii poetului si se pare ca lasasera pe poet indiferent.

Orice s-ar zice, genialitatea poetului a fost ajutata si de aceste calatorii, care cu siguranta I-au oferit posibilitatea unor schimburi interculturale, documentari si a acumularii unei arhive imense de imagini care mai apoi vor fi fost developate, cliseu dupa cliseu. O buna parte a acestor voiaje s-au petrecut in perioada studiilor, fiind insotite si de lecturi aprofundate, care mai apoi s-au regasit, suprapunandu-se imaginilor, in temele abordate. 

  
Cele prezentate au incercat repunerea in evidenta a unei fatete, poate mai putin retinute a poetului calator, asemeni dorului pe care si acum - la atata timp - ni-l presara in suflet, odata cu parfumul florilor de primavara-vara, cu toate culorile lor si ale restului vegetatiei, cu ciripitul pasarelelor si cu linistea tarzie a noptilor, odata cu lecturarea ori relecturarea versurilor sale. 

 Dor de poet, dor de calator, dor de duca, dor de Eminescu… 

Azuga de astă dată

În căutarea zăpezilor de altă dată am plecat în sfârșitul anului trecut spre Azuga. Am reîntâlnit mai intâi una dintre cele mai îngrijite stații de cale ferată din rândul stațiunilor turistice din draga noastră țară. Mai apoi am tras o spaimă grozavă că va trebui să merg împovărat de a bagajelor greutate până va fi dat Domnul să găsesc un taxi. N-a fost așa căci Nenea Vasile - venit după un client mai vechi, mi-a chemat un coleg în ajutor.

M-am bucurat imediat de explicațiile despre oraș și am fost dus pe drumul cel mai scurt către pensiunea mea. 

Orașul, dezactivat masiv de industrie, mai poartă ruina a ceea ce a fost odată fabrica: de sticlă, șamotă, cherestea ori cașcaval. Mai viețuiește acum doar cea de bere - vestită și căutată până în 1990, dar deși nu am căutat nici nu am întâlnit ori nu mi-a fost oferită vreo sticlă din licoarea lui Grundt mult căutată de la 1900, nouă zeci de ani... 

Au mai rămas și sunt căutate dotările cramelor de spumant Rhein, de la Azuga, aparținând companiei Cramele Halewood. Aici de mai bine de o sută de ani se pregătește miraculoasa băutură ce ne însoțește momentele romantice ori deosebite ale vieții. În plus nici restaurantul ce găzduiește degustările de spumant si vinuri Halewood nu este de ocolit.

Încetișor am ajuns la gazda mea, noaptea se lăsase, iar cerul senin prevestea o zi frumoasă ce urma să vină.

Mărul și fabuloasa sa împărăție dâmbovițeană

De câte ori mă aflu în dreptul tarabelor cu fructe, din ştiu eu ce piaţă, fie ea mică sau mare; sau atunci când îmi vizitez mama şi-mi este pregătit patul în mica noastră sufragerie; ori atunci când intru în casele de pe malul Lacului Herăstrău, ce compun arhicunoscutul şi minunatul sat muzeu bucureştean; gândul îmi fuge către odaia curată din casa bunicii. Acolo erau păstrate, la fel ca şi în multe alte case ţărăneşti, lăzile cu zestre ale fetelor de măritat, lucrurile de valoare şi hainele de sărbătoare. Tot aici, deasupra dulapului cu haine, pe şi în blidar, erau meşteşugit aranjate şi înşirate: mere, pere, gutui sau alte fructe. Orice deschidere a uşii miraculoasei trezorerii era însoţită de o explozie de bucurie şi în egală măsură de o revărsare de arome vegetale edenice, ale poamelor înfrăţite cu busuiocul ascuns printre haine ori pe sub perne. Straniul iz era completat de sobra levănţică – aflată în misiune de luptă contra moliilor de pripas.

Să vă povestesc cu ce interes aşteptam astfel de prilejuri, care ne trezeau din amorţeala de peste iarnă, mai întâi simţul olfactiv şi apoi prin mila bunicii pe cel gustativ? Nu cred că mai e cazul. Aşa că mai curând cred că ar trebui să încerc a elucida una dintre nedumeririle mele de atunci. Oare fructele se aflau în acel loc pentru că erau la fel de valoroase, ca toate cele adăpostite în camera curată, sau şi ele se aflau în misiune? Misiunea lor fiind aceea de a parfuma lucrurile curate şi frumoase ce erau purtate doar de sărbători.

Nu-mi aduc aminte dacă am găsit, la vremea copilăriei, răspunsul la această dilemă. Cred însă că orice cercetare, sau clarificare, devenea inutilă în faţa roşii-sângeriilor cu pete albicioase, aromatelor şi frumoaselor ionatane; ori a galbenelor, parfumatelor şi zemoaselor pere pergamute; ca să nu mai aducem vorba de galben, uşor lemnoasele şi plăcut înecăcioasele gutui, culcuşite în propriul lor puf. Toate ne  puneau dinţii la încercare şi ne făceau să strângem şmechereşte din ochi, atunci când sucul dulce acrişor, bogat în vitamina C, ne invada cavitatea bucală, dirijându-se subversiv către papilele gustative. Însă, trebuie să recunosc, parfumul acelor poame m-a urmărit în fel şi chip până în ziua de astăzi şi cred că la fel va fi până o fi – Doamne apără şi fereşte! – să-mi piară mirosul.

Dar dintre toate fructele, despre care v-am povestit, am credinţa că mărul este cel de care mă simt cel mai ataşat. Poate pentru că: era unul dintre fructele care creşteau într-o oarecare mare varietate în arealul copilăriei mele; fusese unul dintre puţinele alimente tolerate într-o perioadă în care amarnic fusesem chinuit de o trăsnită de gripă, ce a virat mai apoi într-o pârdalnică tuse convulsivă; iubeam povestea binecunoscută a lui Prâslea cel voinic şi a merelor de aur. Mai apoi ataşamentul meu este posibil să fie legat şi de o întâmplare în care eu dăruiam un bulgăre de zăpadă (ce ar fi putut fi păstrat doar în congelatorul bătrânului Fram, abia intrat în dotarea bucătăriilor româneşti) în schimbul unui frumos măr galben şi lunguieţ, care a stat la baza unei frumoase şi nebuneşti poveşti de iubire adolescentine. Ar urma în rândul argumentelor: regăsirea minunatului parfum şi a gustului nepereche în perioada de călire cătănească; etapa de alegerea, cu grijă maximă, a fructului pentru piureul juniorului; utilizarea lui elaborată la lecţiile de degustare a produselor vinicole; în cele din urmă cura de slăbire cu mere (în cazul meu fără vreun rezultat spectaculos). După cum aţi constatat, aş putea spune că întreaga mea existenţă a fost şi este legată, într-un fel ori altul, de existenţa sau mai bine zis de coexistenţa mea cu minunatul fruct.

 Toate aceste elemente simbol ale existenţei mele, şi cred că şi a unora dintre domniile voastre, mi-au fost trezite din starea de banal cotidian atunci când cu puţin după intrarea în noul an tulburător de simetric - 2002 – am trecut prin “fabulosul vad fructifer” din judeţul Dâmboviţa, axat pe zona pomicolă a Voineştilor.

Deşi se spune că este preferabil să treci prin bazinul pomicol al Dâmboviţei primăvara (când poţi asista la explozia florală a verde-crudului însoţit de alb-roziul) ori toamna (atunci când verdele grav virează în roşul de ionatan sau galbenul merelor golden, stârnind spectaculoase efecte cromatice, de o frumuseţe greu reproductibilă), eu am avut şansa să realizez măreţia acestei împărăţii în plină iarnă. O iarnă care trecută într-un nou an, dorea să arate că nu este de glumit cu temuta şi intransigenta generăleasă, mai ales atunci când printre locotenenţii săi se numără nemilosul viscol şi crudul ger.

Veneam dinspre Câmpulung Muscel, trecusem de limita judeţului Argeş, depăşeam Malul cu Flori, admirând minunatul peisaj hibernal, stilul vechilor case muscelene, dar în egală măsură noile şi sprinţarele căsuţe tip vilă. Mă gândeam la oportunitate dezvoltării turistice a zonei şi rememoram legenda Bucureştiului, legată în mare parte de apa Dâmboviţei pe care tocmai o traversasem, când am remarcat prezenţa tot mai numeroasă a livezilor, în dimensiuni mai mici sau mai mari, de o parte şi alta a drumului.

Îmi revine în memorie o altă legendă, cea care spune că într-o creastă a unei măguri din această zonă ar fi fost îngropată “comoara lui Anghel”. Oamenii din partea locului au căutat-o generaţii de-a rândul. Mărturie sunt gropile săpate una lângă alta în dealul din apropierea Voineştilor. Între timp banda de asfalt, acoperită cu o plapumă subţire de nea, şerpuia pe mai departe printre case din ce în ce mai frumoase – în curţile cărora se arătau din ce în ce mai des autoturisme de diverse producţii şi mărci. O clipă îmi trece prin gând o idee trăznită: totuşi, dacă au găsit “comoara lui Anghel”. După aparențe aşa pare!

Mă trezesc din reverie şi realizez că sunt la Voineşti.

Îmi amintesc de existenţa staţiunii experimentale pomicole de aici, zăresc mai apoi silueta liceului agricol, încep să descopăr magaziile cu fructe sau pur şi simplu cutii din carton - special destinate păstrării fructelor pe timpul transportului spre comercializare, aflate pe unde te aşteptai mai puţin. Corelez imaginile cu informaţii mai deunăzi, din care rezulta că până la invadarea pieţei bucureştene a fructelor cu produse similare - dar de import, unul din doi vânzători era producător original din satele dâmboviţene, începând de sub Piemontul Cândeşti şi prelungite până spre Câmpia Târgovişte - Ploieşti, pe de o parte şi altă a Dâmboviţei. Înţeleg acum că aurul lui Anghel s-a transformat, în timp, în celebrul “Delicios de Voineşti”, creat din faimosul “Golden” şi “Creţescul” localnic, fratele “Frumosului de Voineşti”- mare cât podul palmei, rumen, fin, suculent, dulce, cu aromă puternică, savuroasă.

Am parcurs mai bine de 15 kilometri, printre livezi aflate pe dreapta sau stânga şoselei, cu pomi bine înfipţi în pământ şi cu coroana rotundă ori printre pomi răstigniţi pe spaliere, cu coroana palmată. Compara această minunată defilare a “gărzii de onoare” a împărăţiei pomilor, cu periplurile printre viile de pe Târnave ori cu cele din Vrancea, iar pentru a crea o imagine cât de cât corectă fac apel la date statistice. Din păcate ele fac referire la ani ’80, dar din acestea reiese că: Bazinul pomicol din Valea Dâmboviţei, avea peste două milioane de pomi fructiferi, răspândiţi pe o suprafaţă de peste 3000 hectare. Producţia atingea peste 20 000 kilograme de fructe la hectar, iar de pe un singur măr din Voineşti s-a cules, în anul 1974, 800 kg de mere.

Mai poţi cred în aceste condiţii că dâmboviţenii nu au găsit aurul lui Anghel ?!?

Rulam cu emoţie şi cu oarecare evlavie, pentru a nu trezi din somnul iernatic, pe cei mai bine de un milion de pomi despuiaţi de frunze - care par a visa fericiţi la bucuria ce o va aduce eterna reluare a ciclului germinativ. M-am abţinut cu greu să nu-i tulbur, întrebându-i care dintre ei este: Frumosul de Voineşti (măr), sau Timpuria de Dâmboviţa (păr), ori Tuleul dulce (prun), toţi odrasle ale staţiunii experimentale pomicole Voineşti. I-am admirat însă, aşa cum îşi privesc părinţii copii ce dormind zâmbesc în somn de vreo şotie de peste zi sau bucuroşi de întâlnirea cu personajul preferat din desenele animate mult iubite. I-am privit şi i-am comparat cu personajele adormite dintr-o altă poveste. De data aceasta sărutarea o va da Zâna Bună Primăvara, care va trezi astfel la viaţă întreaga gardă adormită a Împărăţiei Verde a Fructelor.

Bine înţeles că mi-ar fi plăcut să mai aflu: ce mai există din colecţia naţională a mărului – care în perioada anilor ’70 număra 400 de soiuri de măr, dintre care aproximativ 50 erau de origine autohtonă; ce se mai întâmplă astăzi la staţiunea experimentală pomicolă (o mai fi existând ea oare ?!? ), la liceul agricol; mai ales dacă există un muzeu al mărului sau dacă s-a gândit cineva dintre locuitorii “împărăţiei” să realizeze un catalog, reţetar, al produselor alimentare care au la bază mărul ori pot fi realizate din mere.

Dar afară ningea viscolit, oamenii erau ascunşi prin case, iar eu căzusem puţin în borcanul cu melancolie al amintirilor tinereţii. Aşa că mi-am continuat drumul sperând că - vorba cântecului haiducesc, poate la primăvară ori la vară, dacă nu sigur la toamnă să poposesc la porţile împărăţiei mărului...