Despre mine

Fotografia mea
Născut la Moineşti (dupa ce fusese conceput la Bacău ori Piatra Neamt) de aici: MOINEŞTEANU. A făcut "cătănia" la Rădăuţi şi Iaşi, iar mai apoi s-a oprit la București. Atras de turism: practicat, teoretizat, predat și seminarizat, scris de și despre subiect, mai bine de 35 ani (continu intre 1976 - 1994 şi din când, în când - pentru cei dragi, chiar şi acum); "en passant" pe la vreo 4 companii de turism - cea mai cunoscută Nouvelles Frontieres - Simpaturism (unde a petrecut câţiva ani plini de "efervescenţă şi romantism revoluţionar"). Se numără printre inițiatorii turismului rural şi ecoturismului, din România.

miercuri, 18 ianuarie 2012

“Bucureşti, Bucureşti, fratele meu eşti…” - Piata Lahovari

    În urmă cu 11 ani Uniunea Arhitecţilor din România (UAR), Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Primăria Municipiului Bucureşti şi Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti, în cadrul programului - intitulat „Oraşul aproapele meu”, aniversa cei 109 ani de la înfiinţarea. Anul acesta Uniunea Arhitecţilor din România (UAR) va împlini 120 de ani de existenţă şi nu ştiu, deocamdată, să marcheze în vreun fel acest eveniment.
Atunci am realizat de unde vine unitatea ansamblului arhitectural care bordează piaţa, ce are în mijloc statuia (operă a sculptorului francez E. Mercier) unuia dintre cei mai mari oameni politici români Alexandru Lahovari şi purtând în consecinţă acelaşi nume. Explicaţia este deosebit de simplă, tocmai pentru că fiind ridicate în cunoştinţă de cauză, toate aceste clădiri sunt mici bijuterii.

Drept clarificare, spre susţinerea afirmaţiilor, vă invit oricând, fără deosebire de anotimp, să parcurgeţi spaţiul care cuprinde: Casa Ignatz Haiman, Imobilul RMS (clădire aflată în curtea interioară din spatele Spitalului de Ochi, fost ASCAR), Casa dr. Cantacuzino (aflată între Spitalul de Ochi şi Imobilul RMS), Imobilul ASCAR (actualmente Spitalul de Ochi), Casa Lamotescu Catargi, Imobilul prof.univ. B. Dimitrescu, Imobilul D. Bragadiru, Casa Alexandru Golescu Negru, Casa Manascovici, Casa dr. Rauţoiu, Casa C. Xeni (sediul Automobil Clubului Român), Casa Tache Ionescu (sediul Institutului de Etnografie) şi nu în ultimul rând Casa Assan (Casa Oamenilor de Ştiinţă). Este posibil ca arhitectura lor să vă aducă aminte de timpuri ori personalităţi trecute, sau poate că pur şi simplu asemenea multora vă veţi opri pentru o fotografie, care să imortalizeze vreo clipă importantă - pentru domniile voastre sau posteritate.



Am comparat şi eu zilele trecute, imaginea prezentă a Casei Assan cu cea dintr-o fotografie realizată în 1906 (anul definitivării construcţiei sale) - prezentă într-o lucrare de aleasă calitate, monografia Casei Oamenilor de Ştiinţăhttp://moinesteanu.blogspot.com/2012_01_01_archive.html, realizată de Academia Română în 1993. Mi s-a părut uimitor să constat că în pofida timpului trecut, impozanta clădire pare aproape neschimbată. Ceea ce păstrează “tinereţea” imaginii este în primul rând gardul metalic, simetric împărţit de cele două porţi - terminate cu coronamente – care par a fi verişoarele „capitaliste” ale porţilor de lemn aflate în satele româneşti ce înconjoară ca o cunună Carpaţii; ca şi rondul cu trandafiri (care i-a atras pentru scurtă vreme numele de Parcul Trandafirilor). Peste acestea se suprapun cele patru ferestre, de pe faţada principală, care asemenea ochilor unui chip omenesc încălzesc expresia întregii construcţii. Trebuie să fi fost dorinţa stăpânilor, a familiei Assan, ca totul să iasă chiar aşa. Dar cine se mai gândeşte astăzi la ei? 

Puţină lume îşi mai aduce aminte de imaginea  din cartea de Istorie a României, în care se afla Moara lui Assan. Tot la fel de puţini cred că sunt cei care cunosc câte ceva despre familia Assan, de care se leagă o parte din începuturile muncii mecanizate din ţara noastră şi nu numai. George Assan era un mare industriaş care a adus maşina cu abur în ţara noastră (1853) şi unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţării, iar fiul acestuia Bazil George Assan (1860-1918) a fost cel care „din vrerea lui” a ridicat imobilul din Piaţa Lahovari. Pe de altă parte B.G. Assan, de profesie inginer mecanic, a fost un veritabil explorator de teritorii îndepărtate, numărându-se printre primii, şi puţinii, călători români care au ajuns în regiunile polare nordice (1896). Mare iubitor de mişcare şi automobile, doi ani mai târziu (1898), B. G . Assan realizează o călătorie în jurul lumii.

Plasarea familiei Assan între cele mai avute şi printre exponenţii introducerii progresului tehnic, a condus se pare şi la aşezarea acestei veritabile bijuterii arhitectonice pe una dintre „căile” bucureştene pe care se vor plasa, de-a lungul vremii, alte personalităţi ale „noului val” al societăţii burgheze româneşti. Afirmaţia se bazează pe relativa tinereţe a Căii Dorobanţilor – puţin peste un veac şi jumătate – faţă de Calea Şerban Vodă (Podul Belicului), Calea Rahovei (Podul Calicilor, iar mai târziu Podul Caliţii), Calea Plevnei (Podul de Pământ), Calea Moşilor (Podul Târgului din Afară), toate amintite în documente de sute de ani, ca şi pe componentele ansamblului arhitectonic amintite mai devreme. Din nefericire pe nici una dintre mai vârstnicele surori nu s-a păstrat nimic care să ne amintească de vechimea lor, iar noua înfăţişare conduce cu gândul doar la trecutul nu prea îndepărtat şi la problema rezolvării nevoii de locuinţe, care la rândul său a condus la naşterea de noi şi noi probleme, şi la traiului la înălţime.

Pentru descoperirea atmosferei Bucureştiului de altă dată puteţi să vizitaţi şi să petreceţi clipe de destindere în minunatul imobil al Casei Oamenilor de Ştiinţă (Casa Assan) – realizat de arhitectul român Ion Berindei, care a adaptat stilul francez construcţiilor „micului Paris” – aici în afara desfătării ochiului şi sufletului prin admirarea eleganţei interioarelor, vă puteţi oferi şi un reuşit regal gastronomic. Iar pentru ca vizita să fie completă, ar trebui să treceţi pentru câteva momente şi prin Salonul oglinzilor şi candelabrelor, Sala de şah, Sala Zodiac, Sala de Consiliu, Sala Edison ori Sala Drink. În această suberbă clădire astăzi funcţionează un restaurant cu aer uşor conservator, dar cu un personal de o ţinută ireproşabilă.

Nu veţi bănui atunci că locul în care vă aflaţi a fost îmbogăţit spiritual prin una dintre cele mai prestigioase iniţiative ale Casei Oamenilor de Ştiinţă, ciclul de conferinţe intitulat „Evocări” la care au participat personalităţi precum: Victor Eftimiu, Grigore Moisil, Dimitrie Cuclin, Petre Vancea, Alexandru Philippide, Iorgu Iordan, Ion Jalea, Alexandru Graur, Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Octavian Onicescu, Emil Pop, Henri Coandă, Aurel Beleş şi alţii. Fiecare dintre participanţii la această veritabilă „Fonotecă de Aur” a Panteonului ştiinţei româneşti, conturând cu acest prilej figuri reprezentative de profesori, oameni de ştiinţă, artişti, literaţi, care au marcat fundamental deschideri spirituale pentru cultura românească.


O vizită la Casei Oamenilor de Ştiinţă ar putea să vă aducă - cu nostalgie, mai aproape anii, mai mult sau mai puţin îndepărtaţi, şcolii şi să vă bucuraţi că aţi atins cu privirea, mâna şi talpa locuri marcate de o încărcătură emoţională la cote dintre cele mai înalte. Iar dacă acest lucru s-a întâmplat cu o ocazie deosebită (aniversare, nuntă, majorat) puteţi fi siguri că evenimentul a fost de bun augur.
 

duminică, 15 ianuarie 2012

De ziua Lui a Eminescu-Lui calatorul

Am avut multe momente frumoase in “dulcele targ al Iesilor”, dar poate cele mai frumoase au fost cele cateva zile libere petrecute intr-o primavara tarzie... Am trecut atunci, aproape peste tot, pe unde pasii LUI - ai POETULUI NEPERECHE, au atins aleele, potecile, pietrele si celelalte caldaramuri ale capitalei moldave. Negasindu-mi un companion de cursa - mai mult sau mai putin lunga – n’am intrat la Bolta Rece, ci am trecut doar pe la poala sa si a Copoului. Am revazut din nou “plopii fara sot” si ajungand in varful dealului de la Bucium am privit intreg orasul, care o data cu parfumul florilor de tei ma trecea in pragul melancoliei, din urma plecarii LUI, a Eminescului.
As minti, daca n’as recunoaste deschis ca m-a durut a sa lipsa - care in scurta vreme avea sa porneasca o noua si dureroasa veriga a lantului ce ne apropie si separa, el EXISTAND dar nemai fiind aici ci in eternitate. Intamplarea face ca unul din locurile, prin care se face trecerea in cealalta parte a lumii sa se numeasca, la Iasi, chiar Eternitatea; insa EL nealegand – ci asa cum li se intampla tuturor celor deosebiti, nimerindu-I-se – a trecut spre nemurire, murind la Bucuresti, apoi asezandu-se “peste masura de obosit” la Belu. Dar Eminescu n’a murit ci - ca mai tot timpul - a plecat undeva, poate intr-o calatorie catre intreaga lume, catre locurile unde a mai fost si unde atunci nu se stia ca EL este ori poate spre locurile unde - desi netrecand pe acolo – oamenii il stiu ca este.
 Imi dau seama acum ca, chiar daca nimeni nu s-a ocupat in mod special de acest aspect al vietii poetului, el a fost un mare cutreierator(“fiind baiet paduri cutreieram…”) si un neostenit calator. La inceput calatori in jurul casei de la Ipotesti, prin padurile din prejma acesteia, la balta unde se scalda ori dadea razboaie cu broastele; crescand mai apoi pleca pentru scoala la Cernauti(1859-1863), de aici la Sibiu, se pare ca trecu de asemenea pe la Brasov(impreuna cu trupa de teatru Tardini-Vladicescu), de unde veni la Botosani(1864-1865), ca mai apoi sa se reantoarca la Cernauti(1865-1866). Dupa moartea lui Aron Pumnul, in vara anului 1866 Eminescu paraseste Cernautul, plecand – dupa spusele lui George Calinescu – “pe jos, cu un bat in mana” si cu “un strait pe umar” spre Ardeal. 
Itinerariul sau se pare a fi urmat Valea Dornei, apoi pe apa Muresului pana la Targul Mures. Aici fu luat in trasura, de doi seminaristi imbracati - in costume populare, pana la Blaj – locul considerat de poet a fi cel “de unde a rasarit soarele romanismului”. Dupa ce saluta – asemeni lui Asachi la Roma – din varful Hulei, Mica Roma poetul pleca in august la Alba Iulia - unde se tinea adunarea “Asociatiunii”-  abatandu-se insa si prin Bucerdea-Granoasa(Satul natal a lui Maiorescu). 
Drumul poetului continua spre Sibiu de unde trimis de N.Densusianu ajunse la popa Bratu(bunicul dinspre mama a lui Octavian Goga) din Rasinari, care-l dadu in grija unui taran pentru a-l trece peste munti. In “regat” drumurile poetului – insotind trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale si Pascaly – trecura pe la Giurgiu, Bucuresti si majoritatea oraselor muntene(1867). Anul urmator incepu din mai un turneu cu trupa lui Pascaly in Ardeal, trecand prin Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad, Oravita. Dupa ce la recomandarea lui Pascaly, poetul este angajat la Teatrul National din Bucuresti(29 septembrie 1868), pleaca cu trupa intr-un turneu in Moldova, pana la Cernauti. “Cules de pe drumuri” de catre tatal sau Gheorghe Eminovici, este trimis pentru continuarea studiilor la Viena.

Va reveni insa in tara in 1871, impreuna cu Slavici si cu alti membri ai societatii academice ”Romania Juna” din Viena pentru a organiza – inflacarati de focul sacru al dragostei de patrie si popor – o emotionanta serbare prilejuita de implinirea a 400 de ani de la sfintirea Manastirii Putna. La manifestare au mai aprticipat A.D.Xenopol – care a tinut discursul  oficial – si foarte tanarul viitor geniu al muzicii romanesti Ciprian Porumbescu.
Revenit la Viena – unde ramane pana  in toamna lui 1872 – poetul se ocupa de studiile sale, pentru desavarsirea carora pleaca mai apoi la Berlin. De aici va pleca, insotit de o prietena, intr-o scurta excursie – cu trenul, in clasa a III a - la Potsdam, de unde va culege ceva amintiri de vreme ce v-a scrie si cateva versuri la modul:
Zice Darwin, tata Darwin,
 Cum ca omul e-o maimuta –
 Am picior de maimutoi,
 Milly – nsa de pisicuta

 Si ma urc in tren cu graba
 Cu o foame de balaur,
 Intre dinti o pipa lunga,
 Subsuori pe Schopenhauer

 S-acum suiera masina.
 Fumul pipei lin miroasa,
 Sticla Kummel ma invita,
 Milly – mi ride. Ce-mi mai pasa!”.

Dupa studentie vor urma Iasul, Bucurestiul, mai apoi Venetia, Florenta, Liman(langa Odesa) si Hall. Ultimele calatorii in strainatate sunt facute dupa decalansarea bolii poetului si se pare ca lasasera pe poet indiferent.
Orice s-ar zice, genialitatea poetului a fost ajutata si de aceste calatorii, care cu siguranta I-au oferit posibilitatea unor schimburi interculturale, documentari si a acumularii unei arhive imense de imagini care mai apoi vor fi fost developate, cliseu dupa cliseu. O buna parte a acestor voiaje s-au petrecut in perioada studiilor, fiind insotite si de lecturi aprofundate, care mai apoi s-au regasit, suprapunandu-se imaginilor, in temele abordate. 
  
Cele prezentate au incercat repunerea in evidenta a unei fatete, poate mai putin retinute a poetului calator, asemeni dorului pe care si acum - la atata timp - ni-l presara in suflet, odata cu parfumul florilor de primavara-vara, cu toate culorile lor si ale restului vegetatiei, cu ciripitul pasarelelor si cu linistea tarzie a noptilor, odata cu lecturarea ori relecturarea versurilor sale. 
 Dor de poet, dor de calator, dor de duca, dor de Eminescu… 

joi, 5 ianuarie 2012

Azuga de astă dată

În căutarea zăpezilor de altă dată am plecat în sfârșitul anului trecut spre Azuga. Am reîntâlnit mai intâi una dintre cele mai îngrijite stații de cale ferată din rândul stațiunilor turistice din draga noastră țară. Mai apoi am tras o spaimă grozavă că va trebui să merg împovărat de a bagajelor greutate până va fi dat Domnul să găsesc un taxi. N-a fost așa căci Nenea Vasile - venit după un client mai vechi, mi-a chemat un coleg în ajutor.
M-am bucurat imediat de explicațiile despre oraș și am fost dus pe drumul cel mai scurt către pensiunea mea. 
Orașul, dezactivat masiv de industrie, mai poartă ruina a ceea ce a fost odată fabrica: de sticlă, șamotă, cherestea ori cașcaval. Mai viețuiește acum doar cea de bere - vestită și căutată până în 1990, dar deși nu am căutat nici nu am întâlnit ori nu mi-a fost oferită vreo sticlă din licoarea lui Grundt mult căutată de la 1900, nouă zeci de ani... 
Au mai rămas și sunt căutate dotările cramelor de spumant Rhein, de la Azuga, aparținând companiei Cramele Halewood. Aici de mai bine de o sută de ani se pregătește miraculoasa băutură ce ne însoțește momentele romantice ori deosebite ale vieții. În plus nici restaurantul ce găzduiește degustările de spumant si vinuri Halewood nu este de ocolit.
Încetișor am ajuns la gazda mea, noaptea se lăsase, iar cerul senin prevestea o zi frumoasă ce urma să vină.