Călătoria ce poate fi poveste de spus nepoţilor

Există la Ipoteşti un modern muzeu, ce fără doar şi poate reuşeşte să ne introducă în lumea celui care într-o scrisoare, din 1880, adresată surorii sale Harieta afirma că “Poveşti sunt toate în lumea asta”. Înfăptuit într-un spaţiu modern, preparta şi împrietenit, de arhitecţii Constantin Gorcea şi Constantin Stroiesc, muzeu tematic ipoteştean ni-l apropie pe cel care a ridicat la valoare de schimb universală cuvântul limbii româneşti. Povestea are drept substanţă viaţa, opera şi universalitatea eminesciană.

 

 

Pătrundem astfel mai întâi în lumea genezei şi a familiei - cu trimiteri spre originea ţărănească a tatălui(Gheorghe Eminovici trăgându-se dintr-o familie de ţărani bucovineni) şi cea boierească a mamei(fică de stolnic), urmează apoi un spaţiu care ne aminteşte de perioada Cernăuţiului şi a primei poezii. Vine la rând scândura scenei, boema perioadă a trupelor de actori şi amintirea unei dorite piese de teatru cu caracter istoric naţional. Spaţii deosebit de sugestive ne aduc în minte: secvenţe ale studenţiei(cu trimiteri la Berlin, Viena şi Putna), străfulgerările Iaşului şi ale Junimii, perioada veroniană …

Însă, conform aşteptărilor, viaţa şi opera sunt strâns împletite şi se regăsesc în spaţiul cel mai mare, într-o aşa zisă sală a lumii creaţiei sau operei. Aici vom pătrunde, păşind pe o punte a suspinelor, ce trece prin trei triunghiuri, care vor să simbolizeze, prin trei piramide, principalele etape ale creaţiei eminesciene: cea a primelor poezii, maturitatea(Iaşul şi perioada junimistă)şi bine înţeles jurnalistica(Timpul). Odată intraţi în poveste - aşa cum a fost viaţa poetului şi cum până la sfârşit fiecare avem povestea noastră – vom regăsi simboluri perpetue precum: ramurile ce bat în ferestre; crengi de tei; trei portaluri care au în faţa lor simbolurile din traista lui Făt Frumos din lacrimă – gresia/cutea/muntele, pieptănul/pădurea, marama/lacul/apa; marea cu nisipul, scoicile şi veşnicia sa. Drumul nostru continuă mai apoi către Sala Mare a castelului, alcătuită dintr-o scenă ce coboară în trepte, locuri pentru spectatori şi patru geamuri cu vitralii, care pun în evidenţă copacul aflat în apropierea Fântânei Dorinţelor. Prin Fântâna Dorinţelor trecem în redacţia ziarului Timpul, de unde părăsim povestea călcând peste diverse articole denigratoare la adresa Poetului sau Operei sale. Înainte de a reveni, în timpul şi povestea noastră, trecem printr-o expoziţie de artă plastică, realizată cu opere ale tinerilor artişti plastici participanţi la taberele de creaţie artistică de la Ipoteşti.

 

Am reintrat, în atmosfera ipoteşteană contemporană, mut de admiraţie. Şi nu mi-am revenit foarte curând, căci am avut mai apoi şansa să vizitez Biblioteca Centrului Naţional de Studii “Mihai Eminescu” Ipoteşti. Am descoperit aici o impresionantă bibliotecă publică şi interesante fonduri documentare Eminescu, carte veche, înscrisuri, acte oficiale, autografe, fotografii, periodice, cărţi de vizită, ş.a. Deosebite mi s-au părut şi donaţiile Laurenţiu Ulici(poezie română contemporană) şi Petru Creţia(folclor). Nu pot încheia modesta inventariere fără a aminti de condiţiile de păstrare, cele de studiu, cât şi cele de comunicare(amfiteatru) existente în acest spaţiu, veritabilă casă a cărţii.

Mi-am încheiat vizita la Ipoteşti, cu mult peste ora de sfârşit a programului gazdelor mele, eram epuizat, dar fericit. Condus la Botoşani de generoasa mea gazdă, nu ne-am putut despărţi fără a constata că totuşi prea puţini sunt cei care ajung să afle povestea şi atmosfera ipoteşteană. Depărtarea de centrele interesate, relativa izolare dată de căile de acces tradiţional, diminuarea interesului pentru astfel de atracţii fiind doar o parte dintre cauze. Totuşi realizarea unor spaţii de cazare, de confort diferit, în cadrul aşezământului, eforturile de informare-promovare, cât şi dorinţa de a atrage aici segmente interesate de viaţa şi opera eminesciană pot relansa interesul pentru tot ceea ce v-am povestit.

 

 
Am revenit la Agafton atunci când se auzeau bătăile, sacadate, al toacei de la mănăstire care chemau la slujba de vecernie. În curtea taberei şcolare, copii se pregăteau de cină, dar mai ales pentru seara culturală ce avea să urmeze. Am povestit, în zilele următoare, despre excursia mea tuturor celor ce au vrut să asculte. Entuziasmul mi se păstrase, imaginile culese se retuşau, căpătau culoare şi un uşor parfum. Mare mi-a fost bucuria, să constat că o parte dintre dascălii sosiţi cu copii la Agafton au condus copii pe traseul descris.

La puţin timp de la vizita mea, am aflat dintr-un material al studioului de televiziune ieşean şi mai apoi dintr-un altul al postului naţional de televiziune că un grup, format din artişti de vârsta a treia, dar de valoare fără egal, a vizitat minunatul aşezământ ipoteştean. Unul dintre “monştrii sacrii ai scenei româneşti” afirma că orice român ar trebui să ajungă cel puţin odată în viaţă aici.

Susţin această afirmaţie, în plus pot să vă asigur că nu veţi fi dezamăgiţi şi că veţi fi primiţi cum se cuvine. Apoi veţi avea atâtea de povestit, încât vă veţi minuna de cunoştinţele acumulate(la propriu şi la figurat), şi peste toate veţi avea o “pată neagră” mai puţin, pe harta sufletului domniilor voastre. De bună seamă această călătorie poate fi şi una din paginile poveştii de spus nepoţilor.

O zi de vara, la...Ipotești

Ultimile veri, ale secolului abia trecut, m-au hotărât să rămân cât mai puţin în Bucureşti - locul unde-mi duc traiul. Norocul cel mare a făcut, ca în acea vară - ce asemeni unei codane şturlubatice, iar ne trântea poarta “în nas”, lăsându-ne ca de fiecare dată faţă în faţă cu toamna – să pot părăsi capitala pentru mai bine de o lună, scăpând astfel de zgomot, agitaţie şi căldura toridă.
Pornind pe un traseu unduios, am petrecut câteva zile la Braşov. Apoi, după ce am trecut pragul casei mamei mele – alte câteva zile, am plecat spre a-mi “curăţa” câteva dintre “petele negre” ale peregrinărilor trecute, prin nordul ţării noastre.

Drumeţia mi-a adus aminte de felurite alte vacanţe. Şi asta, nu numai pentru că o bună parte de drum am efectuat-o cu autobuzele foste-i IRTA - privatizată acum după cum a dat Domnul, ba mai bine, ba mai jalnic – cu autostopul şi nu în ultimul rând cu vagoanele de clasa ale CFR-ului, prima mea dragoste locomotoare. Ci pentru că atmosfera semăna, pe ici pe colo, cu bucăţi din alte peripluri. Acum ele veneau să se recompună, ca buncăţile colorate de sticlă, ale jucărilor cilindrice din carton, de mult uitate, numite caleidoscop.

Pe acest fond am coborât, în egală măsură năduşit, prăfuit şi obosit, în autogara din Botoşani, judeţ ce avea să-mi fie gazdă pentru o săptămână. Mai fusesem aici şi în afara unei neidentificate, până acum de mine, plăci memoriale - aflată pe peretele gării, ea amintea şederea pe aceste meleaguri (pe vremea când abia făcea primii paşi în viaţă) a uneia dintre marile noastre personalităţi: George Călinescu - nu credeam a mai avea de descoperit mare lucru. Însă cum celebrul nume al istoriei literaturii române se află în strânsă legătură cu cel al poetului român nepereche, Mihai Eminescu, mi-am amintit pe dată atunci, de faptul că nu ajunsesem încă, spre ruşinea mea, la Ipoteşti.

 

 

Cum se întâmplă, ce-i drept numai atunci când te încumeţi să pleci în vacanţă, uneori norocul zâmbeşte şi celor cu capul în nori. Soarta, care mi-a fost favorabilă şi de astă dată, făcea ca reşedinţa mea pentru alte câteva zile de vacanţă să fie la Agfton(un mic sat botoşenean, renumit pentru mănăstirea de aici, cu o biserică din secolul XIX, şi în egală măsură pentru tabăra şcolară amplasată faţă în faţă cu prima), aflat la mai puţin de 7 kilometri de Botoşani şi la tot cam atâţia – dar mergând drept, prin pădure - de plaiurile natale ale marelui Eminescu. Aşa se face că abia trezit, în dimineaţa următoare, am avut o zi absolut specială.
Nici nu plecasem bine, de la Tabăra de la Agafton, când remarcându-mi hotărârea şi ghicindu-mi intenţiile, o binecuvântată conducătoare auto m-a scutit de o bună bucat de drum, indicându-mi şi “scurtătura” spre Ipoteşti. Am păşit astfel, pe un drum forestier care m-a condus, sub aripa umboasă a codrului, spre “lacul codrilor albastru” încărcat cu nuferi galbeni.

 

 
Mai târziu aveam să aflu că traseul a fost efectuat şi de cel care avea să descrie inconfundabil aceste locuri: “Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă izvor”,… Căci, copil fiind, poetul venea deseori de la Ipoteşti la Agafton, spre a le întâlni pe mătuşile sale Olimpiada şi Fevronia Juraşcu, călugăriţe la schitul de aici – fice şi ele ale stolnicului Juraşcu din Joldeni, ca şi Raluca, mama sa. Traseul ce poate fi parcurs în 4-5 ore, avea se pare “halte” aleatorii la: “observator”, “isvor”, “lacul codrilor albastru” şi poate la vreo stână aflată între Stânceşti, Baisa ori “castelul singuratic”. Nu de alta dar trecerea timpului şi efortul “marşului” sigur îi făceau o foame de lup, copilului visător şi cu dor de ducă al căminarului Gheorghe Eminovici.
Deşi aflat la o vârstă total diferită de cea a “băietului visător, cu ochi mari cât istoria noastră”, recunosc că în afara rosăturilor produse de noile încălţări - neinspirat alese în acea dimineaţă – gândul meu, după mai bine de trei ore de mers, se îndrepta spre ora prânzului. Dar, cum pentru tot ce primim trebuie să existe un preţ, acest moment avea să fie strămutat mai către cină. Cu atât mai mult cu cât, tot ceea ce a urmat, a meritat din plin drumul parcurs.

 

 
După ce am trecut prin zona presărată cu cele amintite(“codrul, frate cu românul”, “lacul codrilor albastru” şi “isvor”), am urcat o pantă abruptă de 100 de metri până la Observator. Observatorul este o construcţie metalică, ridicată în vara lui 1989 (anul centenar Eminescu), cu 87 de trepte (tot atâtea câte au fost poeziile publicate în timpul vieţii poetului), de pe platforma căreia se poate admira panorama locurilor cutreierate de viitorul geniu. De aici, în zilele senine, se văd Mitocul Dragomirnei şi Obcina Mare, iar uneori chiar se întrezăre Munţii Stânişoarei. Dar cel mai bine se conturează Ipoteştiul.

Urmând trimiterea unui indicator (aflat lângă observator), am ajuns la “stânca stearpă” de unde am avut impresia că Ipoteştii îmi sunt ca “în palmă”. Mai mult în mijlocul satului distingeam silueta albă a unei clădiri, care aducea foarte mult cu cea a unei complex hotelier sau cel puţin a unui restaurant. Dar pentru a mă convinge trebuia să-mi “iau picioarele la spate” şi să poposesc în poarta alb zugrăvite-i clădiri.
Am parcurs aşadar coborâşul, în ceva mai puţin de 20 de minute, alimentat fiind şi de speranţa că îmi voi putea potoli foamea, odată acolo ajuns. Dar a fost şi nu a fost, aşa. Asta pentru că, despre un complex era vorba, dar de unul în care poţi să-ţi “ostoieşti” cu totul altă foame; iar mai apoi pentru că aici am întâlnit oameni şi lucruri care m-au entuziasmat. Am uitat de foame. Setea fiindu-mi potolită de cele aflate, văzute, admirate, ca şi de paharul cu apă oferit cu generozitate de directorul Centrului Naţional de Studii “Mihai Eminescu” Ipoteşti.

 

 
Fără a prinde de veste, am petrecut aproape patru ore, în mijlocul unor oameni pasionaţi care menţin trează flacăra candelei la “icoana juneţii ipoteştene”. Ei sunt cei care trimit spre noi “o linişte de început de veac”, strecurată de “nişte codri sălbateci încă”, picurată din stropii de apă - ce continuă veşnicul circuit în Natura Mamă - din “lacul din coama dealului”. Datorită lor găseşti aici o atmosferă de Eden, care te face să retrăieşti copilăria celui care - deşi “nu s-a ataşat de nimic din lumea materială, a făcut eforturi să împrumute bani pentru a salva moşia de la Ipoteşti, salvându-şi, parcă disperat, tinereţea”. Aceşti minunaţi oameni, vorbesc cu deosebită afecţiune de “Poetul”, de “povestea tinereţii lui, de anii cei mai curaţi şi mai liberi”,după cum cu un potos tulburător povestesc întreaga viaţă a “celui fără de pereche” – dinainte de a fii în fiinţă şi de după trecerea în nefiinţă.
Am vizitat şi eu – asemeni celor aproape 7 000 de turişti din acel an - casa memorială, Biserica familiei Eminovici, Biserica satului(ctitorită de Nicolae Iorga - acesta de asemenea fiind botoşenean), m-am oprit, cu evlavie, în faţa mormintelor soţilor Eminovici. Am trăit atunci, în egală măsură, o restituire a trecutelor excursii nefăcute şi a sentimentului acela de “deja văzut”, dată de o anume regăsire(piese de mobilier, atmosferă, interdicţii, etc) existentă şi în alte muzee sau case memoriale ale unor personalităţi ale culturii noastre(Goga, Creangă, Enescu, Petrescu, Topârceanu, ori Hogaş).