De la Iaşi, spre eternitate...

La Iaşi, în pragul Fundaţiilor(Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu”), se găseşte una dintre cele mai romatice statui ale lui Mihai  Eminescu înveşmântat într-o mantie subţire, ce priveşte mut, în depărtarea, poate către Dealul Vişanilor, la poala căruia se află Hanul “Trei sarmale”. 

 Nu-mi dau seama, dacă amplasarea  statuii a avut în calcul faptul că marele poet fusese Director al Bibliotecii Centrale(1874-1875), că un pic mai sus se află Copou şi teiul sub care adesea “dânsul” care „Era mereu gânditor şi zâmbea” medita, sau pentru că dacă ar fi avut - şi unul şi altul(Iaşul şi poetul, în ordinea pe care o preferaţi) – mai mult noroc putea fi profesor la Universitate, ori pentru simplul motiv că paşii  acestui “voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici”(George Călinescu) au trecut pe aici spre: Sărărie, Ţicău sau Târgul Cucului; întâlnirile de la salonul literar al familiei Micle ori cele ale Junimii; reprezentaţiile Teatrului Naţional ori reşedinţa temporară de la Samson Bodnărescu(de la Trisfetite, în ograda Trei Ierarhilor); oriunde numai EL(“Acest tânăr cu ochi mari,/ Cât istoria noastră”- Marin Sorescu) ştia.

Adevărat trebuie să fie că  perioada 1874-1877,  Mihai “trecea în zâmbete pierdute spre Copou, cu părul cascadă pe spate, muşcându-şi sfârcul mustăţii” marcând pentru eternitate Iaşul, cel puţin în măsura în care oamenii ai locului aveau să-l marcheze pe poet prin prietenii multiple, nuanţate speciale şi diferite; legate cu: Veronica Micle, cercul conservatorist progresist “Junimea”, cu grijuliul Slavici, iar mai apoi cu Ion Creangă. 

Este drept că Iaşul nu a găzduit decât o parte a primei pagini(de literatură şi iubire) şi integral puternica legătură cu literaţii, din rândul căreia comuniunea cu ”învăţătorul de la şcoala de băieţi nr.II din Păcurari” avea să schimbe radical destinul celui din urmă. Dar să le luăm pe rând…

Eminescu cunoscuse pe Veronica Micle la Viena, în 1872. Doi ani mai apoi, spre sfârşitul toamnei, la o reprezentaţie de binefacere dată în folosul săracilor – în sala societăţii dramatice – poetul o zăreşte pe Veronica într-o lojă. Nu pierde ocazia de a-i comunica, printr-o scrisoare, aceasta şi totodată de a-i face cunoscută intenţia de a răspunde invitaţiei de a veni într-o joi la serata literară, găzduită în casa familiei Micle. Urmează frecventarea – însoţit de Ioan Slavici(pe care-l cunoscuse de asemenea la Viena, în perioada de audient), Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu – salonului literar din casa profesorului Ştefan Micle. Se pare că anul 1875 este momentul apropierii şi atingerii sufletelor, marcat de dedicaţiile poetice reciproce.

Între timp este nevoit să părăsească biblioteca; dar Titu Maiorescu – aflat în frunte Ministerului de Instrucţie – îl va numi, de la 1 iulie, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Vremurile erau agitate, iar poetul dornic de a se face util se apucă de treabă cu mare zel. Legătura existentă între Eminescu şi Veronica Micle trece printr-o perioadă de neânţelegeri în anul 1876, dar nu din cauza soţului acesteia care avea o părere proprie în această chestiune: ” Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce am în sinceritatea ei…Invidioşii sînt cei mai scârboşi oameni.”, după cum rezultă dintr-un document provenit din Colecţia memorială Veronica Micle, Târgul Neamţ. Cert este că după fiecare controversă cei doi reluau legătura, iar între timp Veronica dobândeşte şi privilegiul de a cunoaşte manuscrisele poetului.

În acest an de grele încercări (guvernul cade, lui Eminescu - rămas fără slujbă – Ministerul îi cere înapoierea ajutorului de 100 de galbeni, acordat de Maiorescu pentru aşi da doctoratul la Berlin şi astfel să poată ocupa catedra de filozofie de la Universitatea din Iaşi)  poetul transfigurează liric criza pasională prin care trece, păstrând însă versurile în caietele sale. Fără rosturi, scârbit de viaţă, de instituţii, de liberali, de… dragoste (legătura cu Veronica îi oferise numai dezamăgiri), se aciuieşte pentru o vreme în Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă. Acestei perioade îi aparţine un blestem, care după cum notează George Călinescu în “Istoria literaturii române” ar fi sunat cam aşa: “Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor.”

În lipsă de altceva mai bun, se apucă de gazetărie, compilând “Curierul de Iaşi”(proprietatea unei tovărăşii de junimişti: N.Gane, Iacob Negruzzi, Ştefan Vârgolici, Anton Naum şi alţii) în calitate de corector şi redactor al părţii neoficiale. Certându-se cu directorul de tipografie – care-i cerea lui (om de caracter şi un non oportunist – după descrierea făcută de Slavici lui Arghezi) să laude pe primar sau să semneze o astfel de adulaţie – părăseşte şi această slujbă.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1877 este chemat la redacţia ziarului “Timpul” din Bucureşti, unde va avea colegi pe Slavici şi pe Caragiale. Iar legătura cu Veronica rămâne doar epistolară. După moartea soţului Veronicăi(1879) Eminescu face publică intenţia de a se căsători cu aceasta, însă relaţia trece - asemeni unei corăbii de o mare agitată - prin diverse dificultăţi şi posibile rupturi (datorate când unuia când altuia) care ofereau posibilitatea reânnoirii prieteniei, însă amânau realizarea căsătoriei. Deşi( ori pentru aceasta) la începutul lui decembrie 1880 Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi ţină făgăduiala de a o lua în căsătorie, proiectata unire revine în discuţii în anul 1881. Însă poate cunoscând zicerea lui Terenţius (“Certurile îndrăgostiţilor dau iubirii prospeţime.”) spre toamna anului următor Eminescu se împacă cu Veronica căreia îi scrie numeroase scrisori, răsplătite prin cuvenitele răspunsuri, vizite şi planuri pentru viaţa în comun la Bucureşti. Însă această armonie nu durează mult timp.

Poetul revine la Iaşi, la începutul lui iunie 1883, pentru a asista la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare - când reântâlneşte vechii prieteni, Ion Creangă şi Miron Pompiliu – ocazie cu care  citeşte junimiştilor, adunaţi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina.  Întors la Bucureşti, pe 23 iunie I se declanşează boala care avea să-l chinuie aproape şase ani.

Poate Veronica şi-a văzut atunci destrămt ipoteticul vis de însoţire cu Mihai, poate s-a gândit mai apoi să-şi caute căinţa, căci ea donează la 12 octombrie 1886, casa părintească din Târgul Neamţ, Mănăstirii Văratic, unde – după cum reiese din actul de danie – îşi avea stabilit şi domiciliul. Totuşi Ea reuşeşte să aducă o pată de culoare, chiar o uşoară remontare a poetului, atunci când la începutul lui aprilie 1888 îl determină să se mute definitiv la Bucureşti, unde în decembrie participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei, în care semnează(doar cu iniţialele) articole la 4 şi 11 decembrie. Se pare că iubirea încă mai lumina sufletele celor doi, sau poate că împăcaţi cu soarta rămăseseră doar buni prieteni. Anul următor boala poetului se agravează, iar în noaptea de 15 iunie – la ora 3 – Eminescu se stinge. Câteva luni mai târziu - la un alt 3, august de astă dată – Veronica Micle încetează din viaţă, în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratic, în apropierea căreia a şi fost înmormântată.

Se încheia astfel ceva ce poate fusese dragoste; căci aşa cum scria(1881) cea căreia Luceafărul îi dedicase Atât de fragedă nimic nu fusese pereche: “Dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumei, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare. ”

În iarna anului 1973, depăşisem vârsta poveştilor cu feţi frumoşi şi ilene cosânzene, trecusem probabil de cea mai mare - de până atunci, iubire a vieţii mele şi începusem să privesc cu alţi ochi lumea. Spre sfârşitul lui decembrie - eram soldat la Iaşi, iar într-o frumoasă duminică’n care ningea molcom, am primit o învoire de câteva ore. Un camarad propuse să mergem la film, cofetărie, Ţicău şi la “Eternitatea”. N-am ajuns decât în Ţicău, mâncând în fugă două brânzoaice pe care le cumpărasem dintr-o plăcintărie, dar am atins – cu pasul şi cu gândul – umbrele din eternitate. Cu un nod în capul pieptului, înfrigurat, dar transfigurat de emoţie(eram prima oară în bojdeuca din Ţicău) mi-am reamintit atunci că, tot la sfârşit de decembrie(1889), Creangă o luase el însuşi pe drumul eternităţi. Era aşteptat acolo de lumina rece a Luceafărului „…înfăşurat în platoşa lui de diamant, iscodind necontenit, în cursul zilelor lui singuratice, şi aruncând apoi, nepăsător, în urmă aurul uimitor al frumuseţii nouă”(Nicolae Iorga).