De la Iaşi, spre eternitate...

La Iaşi, în pragul Fundaţiilor(Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu”), se găseşte una dintre cele mai romatice statui ale lui Mihai  Eminescu înveşmântat într-o mantie subţire, ce priveşte mut, în depărtarea, poate către Dealul Vişanilor, la poala căruia se află Hanul “Trei sarmale”. 

 Nu-mi dau seama, dacă amplasarea  statuii a avut în calcul faptul că marele poet fusese Director al Bibliotecii Centrale(1874-1875), că un pic mai sus se află Copou şi teiul sub care adesea “dânsul” care „Era mereu gânditor şi zâmbea” medita, sau pentru că dacă ar fi avut - şi unul şi altul(Iaşul şi poetul, în ordinea pe care o preferaţi) – mai mult noroc putea fi profesor la Universitate, ori pentru simplul motiv că paşii  acestui “voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici”(George Călinescu) au trecut pe aici spre: Sărărie, Ţicău sau Târgul Cucului; întâlnirile de la salonul literar al familiei Micle ori cele ale Junimii; reprezentaţiile Teatrului Naţional ori reşedinţa temporară de la Samson Bodnărescu(de la Trisfetite, în ograda Trei Ierarhilor); oriunde numai EL(“Acest tânăr cu ochi mari,/ Cât istoria noastră”- Marin Sorescu) ştia.

Adevărat trebuie să fie că  perioada 1874-1877,  Mihai “trecea în zâmbete pierdute spre Copou, cu părul cascadă pe spate, muşcându-şi sfârcul mustăţii” marcând pentru eternitate Iaşul, cel puţin în măsura în care oamenii ai locului aveau să-l marcheze pe poet prin prietenii multiple, nuanţate speciale şi diferite; legate cu: Veronica Micle, cercul conservatorist progresist “Junimea”, cu grijuliul Slavici, iar mai apoi cu Ion Creangă. 

Este drept că Iaşul nu a găzduit decât o parte a primei pagini(de literatură şi iubire) şi integral puternica legătură cu literaţii, din rândul căreia comuniunea cu ”învăţătorul de la şcoala de băieţi nr.II din Păcurari” avea să schimbe radical destinul celui din urmă. Dar să le luăm pe rând…

Eminescu cunoscuse pe Veronica Micle la Viena, în 1872. Doi ani mai apoi, spre sfârşitul toamnei, la o reprezentaţie de binefacere dată în folosul săracilor – în sala societăţii dramatice – poetul o zăreşte pe Veronica într-o lojă. Nu pierde ocazia de a-i comunica, printr-o scrisoare, aceasta şi totodată de a-i face cunoscută intenţia de a răspunde invitaţiei de a veni într-o joi la serata literară, găzduită în casa familiei Micle. Urmează frecventarea – însoţit de Ioan Slavici(pe care-l cunoscuse de asemenea la Viena, în perioada de audient), Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu – salonului literar din casa profesorului Ştefan Micle. Se pare că anul 1875 este momentul apropierii şi atingerii sufletelor, marcat de dedicaţiile poetice reciproce.

Între timp este nevoit să părăsească biblioteca; dar Titu Maiorescu – aflat în frunte Ministerului de Instrucţie – îl va numi, de la 1 iulie, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Vremurile erau agitate, iar poetul dornic de a se face util se apucă de treabă cu mare zel. Legătura existentă între Eminescu şi Veronica Micle trece printr-o perioadă de neânţelegeri în anul 1876, dar nu din cauza soţului acesteia care avea o părere proprie în această chestiune: ” Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce am în sinceritatea ei…Invidioşii sînt cei mai scârboşi oameni.”, după cum rezultă dintr-un document provenit din Colecţia memorială Veronica Micle, Târgul Neamţ. Cert este că după fiecare controversă cei doi reluau legătura, iar între timp Veronica dobândeşte şi privilegiul de a cunoaşte manuscrisele poetului.

În acest an de grele încercări (guvernul cade, lui Eminescu - rămas fără slujbă – Ministerul îi cere înapoierea ajutorului de 100 de galbeni, acordat de Maiorescu pentru aşi da doctoratul la Berlin şi astfel să poată ocupa catedra de filozofie de la Universitatea din Iaşi)  poetul transfigurează liric criza pasională prin care trece, păstrând însă versurile în caietele sale. Fără rosturi, scârbit de viaţă, de instituţii, de liberali, de… dragoste (legătura cu Veronica îi oferise numai dezamăgiri), se aciuieşte pentru o vreme în Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă. Acestei perioade îi aparţine un blestem, care după cum notează George Călinescu în “Istoria literaturii române” ar fi sunat cam aşa: “Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor.”

În lipsă de altceva mai bun, se apucă de gazetărie, compilând “Curierul de Iaşi”(proprietatea unei tovărăşii de junimişti: N.Gane, Iacob Negruzzi, Ştefan Vârgolici, Anton Naum şi alţii) în calitate de corector şi redactor al părţii neoficiale. Certându-se cu directorul de tipografie – care-i cerea lui (om de caracter şi un non oportunist – după descrierea făcută de Slavici lui Arghezi) să laude pe primar sau să semneze o astfel de adulaţie – părăseşte şi această slujbă.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1877 este chemat la redacţia ziarului “Timpul” din Bucureşti, unde va avea colegi pe Slavici şi pe Caragiale. Iar legătura cu Veronica rămâne doar epistolară. După moartea soţului Veronicăi(1879) Eminescu face publică intenţia de a se căsători cu aceasta, însă relaţia trece - asemeni unei corăbii de o mare agitată - prin diverse dificultăţi şi posibile rupturi (datorate când unuia când altuia) care ofereau posibilitatea reânnoirii prieteniei, însă amânau realizarea căsătoriei. Deşi( ori pentru aceasta) la începutul lui decembrie 1880 Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi ţină făgăduiala de a o lua în căsătorie, proiectata unire revine în discuţii în anul 1881. Însă poate cunoscând zicerea lui Terenţius (“Certurile îndrăgostiţilor dau iubirii prospeţime.”) spre toamna anului următor Eminescu se împacă cu Veronica căreia îi scrie numeroase scrisori, răsplătite prin cuvenitele răspunsuri, vizite şi planuri pentru viaţa în comun la Bucureşti. Însă această armonie nu durează mult timp.

Poetul revine la Iaşi, la începutul lui iunie 1883, pentru a asista la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare - când reântâlneşte vechii prieteni, Ion Creangă şi Miron Pompiliu – ocazie cu care  citeşte junimiştilor, adunaţi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina.  Întors la Bucureşti, pe 23 iunie I se declanşează boala care avea să-l chinuie aproape şase ani.

Poate Veronica şi-a văzut atunci destrămt ipoteticul vis de însoţire cu Mihai, poate s-a gândit mai apoi să-şi caute căinţa, căci ea donează la 12 octombrie 1886, casa părintească din Târgul Neamţ, Mănăstirii Văratic, unde – după cum reiese din actul de danie – îşi avea stabilit şi domiciliul. Totuşi Ea reuşeşte să aducă o pată de culoare, chiar o uşoară remontare a poetului, atunci când la începutul lui aprilie 1888 îl determină să se mute definitiv la Bucureşti, unde în decembrie participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei, în care semnează(doar cu iniţialele) articole la 4 şi 11 decembrie. Se pare că iubirea încă mai lumina sufletele celor doi, sau poate că împăcaţi cu soarta rămăseseră doar buni prieteni. Anul următor boala poetului se agravează, iar în noaptea de 15 iunie – la ora 3 – Eminescu se stinge. Câteva luni mai târziu - la un alt 3, august de astă dată – Veronica Micle încetează din viaţă, în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratic, în apropierea căreia a şi fost înmormântată.

Se încheia astfel ceva ce poate fusese dragoste; căci aşa cum scria(1881) cea căreia Luceafărul îi dedicase Atât de fragedă nimic nu fusese pereche: “Dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumei, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare. ”

În iarna anului 1973, depăşisem vârsta poveştilor cu feţi frumoşi şi ilene cosânzene, trecusem probabil de cea mai mare - de până atunci, iubire a vieţii mele şi începusem să privesc cu alţi ochi lumea. Spre sfârşitul lui decembrie - eram soldat la Iaşi, iar într-o frumoasă duminică’n care ningea molcom, am primit o învoire de câteva ore. Un camarad propuse să mergem la film, cofetărie, Ţicău şi la “Eternitatea”. N-am ajuns decât în Ţicău, mâncând în fugă două brânzoaice pe care le cumpărasem dintr-o plăcintărie, dar am atins – cu pasul şi cu gândul – umbrele din eternitate. Cu un nod în capul pieptului, înfrigurat, dar transfigurat de emoţie(eram prima oară în bojdeuca din Ţicău) mi-am reamintit atunci că, tot la sfârşit de decembrie(1889), Creangă o luase el însuşi pe drumul eternităţi. Era aşteptat acolo de lumina rece a Luceafărului „…înfăşurat în platoşa lui de diamant, iscodind necontenit, în cursul zilelor lui singuratice, şi aruncând apoi, nepăsător, în urmă aurul uimitor al frumuseţii nouă”(Nicolae Iorga).

La taifas, despre…iarnă

Doamna Iarnă, fără vârstă - sobră, rece, evitantă, cacialmistă,ezitantă şi distantă, mă conduce an după an, în mirifica copilărie. Odată ajunşi aici eu dau “în mintea copiilor”. Ea mă ia de mână, grijulie şi şăgalnică. Mă duce pe gheţuş, derdeluş, ori printre troienele călătoare - ce din ceruri au căzut, în curtea şcolii. Aici, de fieşce dată, îmi oferă iluzoria şansă de a fi eu cel care va genera “vacanţa mare…de iarnă” - după ignatul porcilor, bunânţeles, când prin învelirea cu slănină biata clădire ar deveni pradă uşoară pentru flămânzii lupi ori câini.

De obicei însă, în preajma noastră, apare ca din senin o minge – în cel mai bun, ori rău, caz ea este “unsă” - pentru a nu se uda prea lesne. Aşa uit de foarte multe obligaţii ori plăceri şi mă amestec printre ceilalţi copii. Alergăm, strigăm, atacăm şi ne apărăm, încercând deposedări prin alunecare (deloc periculoase în astfel de decor) şi toţi visăm că la sfârşitul copilăriei am putea “pune umărul” la promovarea echipei oraşului în prima divizie a ţării.    

Ea - Doamna Iarnă, mă priveşte, mă încurajează, aşteaptă - cu bunătatea şi înţelepciunea bunicilor. Încurajat îmi fac de cap, mă dau de a tumba (deşi nu mă asemăn de nici un fel cu marele Tomba, schiorul italian), îmi rup pingelele bocancilor, arunc cu bulgări de zăpadă. Bătăliile de iarnă - pornite sau susţinute de falnice cazemate albe, nu au drept scop final răpunerea “duşmanilor” ci mai curând inima vreunei colege sau cunoştinţe. De multe ori succesul final este obţinut. Atunci ultimul bulgăre este oferit în dar. Dar cum s-ar putea păstra un astfel de dar? Soluţia ne-o oferă tot Ea, şturlubatică şi simpatică – ca o adolescentă: frigiderul ori refrigeratorul. La ce ar fi bune astfel de invenţii dacă nu pentru a “conserva” astfel de “dovezi de iubire de o iarnă”.

Cu timpul nu mai rezist hârjoanei. Pic atunci la gura sau teracota sobei - după stare, oră, locul în care mă aflu. Îmi usuc căciula, mănuşile, hainele; dar cel mai adesea - în ultimul timp, îmi încălzesc mâinile sau picioarele, amorţite de ger ori obosite de umblat prin zăpadă. Iar, cum de obicei nu sunt singur, pentru atmosferă aduc samovarul şi ceştii de ceai, vin sau ţuică fiartă. Căldura şi jocul flăcărilor ne fac să depănăm fel de fel de amintiri ori să ne ascultăm istorioarele până ce apare Morfeu. Atunci facem celălalt salt, cel spre dulcea ori neliniştita lume a visurilor.

Posibil ca toate astea să mi se “întâmple” mie pentru că născut fiind în plină iarnă - cea a celor mai mari troiene din România secolului XX. Recunosc îndrăgesc acest anotimp cu toate “darurile” sale bune cât şi pentru cele mai puţin lăudate. În egală măsură apreciez acest anotimp şi datorită norocului de a-mi fi petrecut iernile copilăriei în micul oraş moldav al petroliştilor, care este Moineştiul, ori în satele de la poalele munţilor cu păduri bogate din prejma acestuia.

            Pe atunci, “uşărnic”(călător şi aciuat) sau la casa mea, iubeam la nebunie gheţuşurile din preajma şcolii, pe cele din priporul Moineştilor (panta Uliţei Mari) ori de pe micile dealuri ale satelor bunicilor, Văsieşti şi Stăneşti. La fel de mult îndrăgeam pârtiile din zona Trustului Petrolului, apoi mai ales pentru gradul ei de dificultate ridicat pe cea numită a Ţiganilor - presărată cu hopuri, hopuri-hopurate şi hopurele, ce’l încununau cu gloria învingătorului pe cel care reuşea să ajungă la piciorul ei călare pe sanie.

Frecventam de asemenea şi o altă pârtie de săniuş, amplasată în apropierea locului pe care se afla casa Familiei Bădulescu. În vale curgea un mic pârâiaş, Gâzul. Albia sa reunea alături de apele izvoarelor minerale – din parcul oraşului, o parte din apele menajere înfrăţite cu numeroase pete de păcură (nimic altceva decât primare forme de “aur negru” tehnic numit ţiţei/petrol brut). Nu am cunoştinţă câţi moineşteni s-or fi îmbăiat în apele “negre aurii” ale Gâzului. Eu însă fac parte dintre aceia care “au făcut-o lată”, urmare a ceea ce astăzi poate fi numită elegant, o eroare de pilotaj a bobului(saniei). Am simţit atunci pe propria-mi piele, mai mult ca în alte rânduri, tăişul rece al gerului. Despre uniforma de şcoală - aproape nouă, ghetuţele şi hăinuţa blănită cu faţă de culoare deschisă, primite în iarna cu pricina, ce să vă mai povestesc? Toate au fost “colorate” mai ceva decât echipamentele trupelor de guerrillă.

Eu însumi eram tare, tablos, ţeapăn, ţepos, de a dreptul înfipt, în armura ce se rigidiza cu fiecare secundă tot mai mult(prin inghețarea apei în stofa uniformei); dar nerăpus (de apa rece a pârâului, păcură şi ger; de privirile superioare ale  fetiţelor şi băieţilor care nu luaseră contact cu apa negru-aurie), bravând în faţa celor mai bine de două duzini de copii ai cartierului. 

În cele din urmă, demn, mi-am luat inima în dinţi, am îngăimat un salut tovarăşilor de săniuş şi am pornit-o spre casă. Asemeni unui comandant de oşti, învinse şi risipite, eram trist şi îndurerat. De datul cu sania nu mai putea fi vorba, cel puţin o bucată de vreme. În urma mea rămâneau dâre negre, umede şi lucitoare şi un miros specific de pui de petrolist. Ceea ce de altfel şi eram.

Drumul, spre ai mei (era să scriu cetate) mi-a părut dificil, din ce în ce mai greu, lung şi fără de sfârşit. Memoria-mi nu poate delimita dacă învăţasem sau nu balada “Mama lui Ştefan cel Mare”, până la impactul meu cu apele poluate ale Gâzului. Cert este că simţeam că vântul sufla rece - deşi în afara rănilor sufleteşti nimic nu mă durea – şi eram uşor neliniştit de răspunsul mamei la rugămintea mea: “Deschideţi-mi poarta, vă rog!”. Spre norocul meu, întoarcerea netriumfală de la “luptă” se petrecea după mai bine de cinci sute de ani şi mentalităţile mamelor se schimbaseră, în plus era vorba doar de-o frântură din paginile copilăriei, al căror “război” nu se terminase.

Cu toate acestea a rare ori răceala Iernii m-a învăluit şi asta pentru că eram cuprins de un fior şi de un val de căldură încă de la ivirea primilor fulgi de nea. Pe de altă parte lipsa mea de griji, din acest punct de vedere, se datora în egală măsură atât bogăţiei gazului de sondă cât şi lemnului - care ne împărtăşeau puterea lor calorică, nelăsându-ne prizonieri “Ghenerălesei Iarnă”. Peste toate acestea mai era apoi vorba şi de căldura sufletelor din preajmă, a rudelor, vecinilor, a cunoscuţilor şi chiar a necunoscuţilor.

Oamenii urbei – români, evrei, maghiari şi rromi - erau cumsecade, aveau în mare aceleaşi nevoi, bucurii şi necazuri; se cunoşteau, salutau, respectau şi ajutau la bune şi rele. Atmosfera era uşor patriarhală, blândă şi binevoitoare, începând cu împrumutatul săniilor, continuând cu cana de ceai pe care o primeai în timp ce ţi-se uscau hainele - proaspăt îmbăiate în apa vreunui pârâu. Ca să vă mai povestesc despre obiceiurile legate de pomana porcului şi puzderia de tradiţii din preajma Crăciunului şi a Sfântului Vasile, care făr’ de gazde n-aveau nici un fel de haz. 

Nedumerirea mea este mare astăzi, faţă de vremurile acelea, dar şi vis-a-vis de acest personaj, pe care nu-l întâmpinam niciodată cu grijile edililor marilor oraşe şi pe care doar la orele de limbă şi literatură română îl numeam Baba Iarna. Pe atunci, pentru mine şi cei de o seamă cu mine, cele mai multe erau uşor tulburi, iar Europa departe, departe… De aceea poate visam în acei ani - clar şi tehnicolor, fel de fel de lucruri şi nu rar mari călătorii sau expediţii, bătălii eroice, zboruri cosmice...