Doamna Iarnă, fără vârstă - sobră, rece, evitantă, cacialmistă,ezitantă şi distantă, mă conduce an după an, în mirifica copilărie. Odată ajunşi aici eu dau “în mintea copiilor”. Ea mă ia de mână, grijulie şi şăgalnică. Mă duce pe gheţuş, derdeluş, ori printre troienele călătoare - ce din ceruri au căzut, în curtea şcolii. Aici, de fieşce dată, îmi oferă iluzoria şansă de a fi eu cel care va genera “vacanţa mare…de iarnă” - după ignatul porcilor, bunânţeles, când prin învelirea cu slănină biata clădire ar deveni pradă uşoară pentru flămânzii lupi ori câini.
De obicei însă, în preajma noastră, apare ca din senin o minge – în cel mai bun, ori rău, caz ea este “unsă” - pentru a nu se uda prea lesne. Aşa uit de foarte multe obligaţii ori plăceri şi mă amestec printre ceilalţi copii. Alergăm, strigăm, atacăm şi ne apărăm, încercând deposedări prin alunecare (deloc periculoase în astfel de decor) şi toţi visăm că la sfârşitul copilăriei am putea “pune umărul” la promovarea echipei oraşului în prima divizie a ţării.
Ea - Doamna Iarnă, mă priveşte, mă încurajează, aşteaptă - cu bunătatea şi înţelepciunea bunicilor. Încurajat îmi fac de cap, mă dau de a tumba (deşi nu mă asemăn de nici un fel cu marele Tomba, schiorul italian), îmi rup pingelele bocancilor, arunc cu bulgări de zăpadă. Bătăliile de iarnă - pornite sau susţinute de falnice cazemate albe, nu au drept scop final răpunerea “duşmanilor” ci mai curând inima vreunei colege sau cunoştinţe. De multe ori succesul final este obţinut. Atunci ultimul bulgăre este oferit în dar. Dar cum s-ar putea păstra un astfel de dar? Soluţia ne-o oferă tot Ea, şturlubatică şi simpatică – ca o adolescentă: frigiderul ori refrigeratorul. La ce ar fi bune astfel de invenţii dacă nu pentru a “conserva” astfel de “dovezi de iubire de o iarnă”.
Cu timpul nu mai rezist hârjoanei. Pic atunci la gura sau teracota sobei - după stare, oră, locul în care mă aflu. Îmi usuc căciula, mănuşile, hainele; dar cel mai adesea - în ultimul timp, îmi încălzesc mâinile sau picioarele, amorţite de ger ori obosite de umblat prin zăpadă. Iar, cum de obicei nu sunt singur, pentru atmosferă aduc samovarul şi ceştii de ceai, vin sau ţuică fiartă. Căldura şi jocul flăcărilor ne fac să depănăm fel de fel de amintiri ori să ne ascultăm istorioarele până ce apare Morfeu. Atunci facem celălalt salt, cel spre dulcea ori neliniştita lume a visurilor.
Posibil ca toate astea să mi se “întâmple” mie pentru că născut fiind în plină iarnă - cea a celor mai mari troiene din România secolului XX. Recunosc îndrăgesc acest anotimp cu toate “darurile” sale bune cât şi pentru cele mai puţin lăudate. În egală măsură apreciez acest anotimp şi datorită norocului de a-mi fi petrecut iernile copilăriei în micul oraş moldav al petroliştilor, care este Moineştiul, ori în satele de la poalele munţilor cu păduri bogate din prejma acestuia.
Pe atunci, “uşărnic”(călător şi aciuat) sau la casa mea, iubeam la nebunie gheţuşurile din preajma şcolii, pe cele din priporul Moineştilor (panta Uliţei Mari) ori de pe micile dealuri ale satelor bunicilor, Văsieşti şi Stăneşti. La fel de mult îndrăgeam pârtiile din zona Trustului Petrolului, apoi mai ales pentru gradul ei de dificultate ridicat pe cea numită a Ţiganilor - presărată cu hopuri, hopuri-hopurate şi hopurele, ce’l încununau cu gloria învingătorului pe cel care reuşea să ajungă la piciorul ei călare pe sanie.
Frecventam de asemenea şi o altă pârtie de săniuş, amplasată în apropierea locului pe care se afla casa Familiei Bădulescu. În vale curgea un mic pârâiaş, Gâzul. Albia sa reunea alături de apele izvoarelor minerale – din parcul oraşului, o parte din apele menajere înfrăţite cu numeroase pete de păcură (nimic altceva decât primare forme de “aur negru” tehnic numit ţiţei/petrol brut). Nu am cunoştinţă câţi moineşteni s-or fi îmbăiat în apele “negre aurii” ale Gâzului. Eu însă fac parte dintre aceia care “au făcut-o lată”, urmare a ceea ce astăzi poate fi numită elegant, o eroare de pilotaj a bobului(saniei). Am simţit atunci pe propria-mi piele, mai mult ca în alte rânduri, tăişul rece al gerului. Despre uniforma de şcoală - aproape nouă, ghetuţele şi hăinuţa blănită cu faţă de culoare deschisă, primite în iarna cu pricina, ce să vă mai povestesc? Toate au fost “colorate” mai ceva decât echipamentele trupelor de guerrillă.
Eu însumi eram tare, tablos, ţeapăn, ţepos, de a dreptul înfipt, în armura ce se rigidiza cu fiecare secundă tot mai mult(prin inghețarea apei în stofa uniformei); dar nerăpus (de apa rece a pârâului, păcură şi ger; de privirile superioare ale fetiţelor şi băieţilor care nu luaseră contact cu apa negru-aurie), bravând în faţa celor mai bine de două duzini de copii ai cartierului.
În cele din urmă, demn, mi-am luat inima în dinţi, am îngăimat un salut tovarăşilor de săniuş şi am pornit-o spre casă. Asemeni unui comandant de oşti, învinse şi risipite, eram trist şi îndurerat. De datul cu sania nu mai putea fi vorba, cel puţin o bucată de vreme. În urma mea rămâneau dâre negre, umede şi lucitoare şi un miros specific de pui de petrolist. Ceea ce de altfel şi eram.
Drumul, spre ai mei (era să scriu cetate) mi-a părut dificil, din ce în ce mai greu, lung şi fără de sfârşit. Memoria-mi nu poate delimita dacă învăţasem sau nu balada “Mama lui Ştefan cel Mare”, până la impactul meu cu apele poluate ale Gâzului. Cert este că simţeam că vântul sufla rece - deşi în afara rănilor sufleteşti nimic nu mă durea – şi eram uşor neliniştit de răspunsul mamei la rugămintea mea: “Deschideţi-mi poarta, vă rog!”. Spre norocul meu, întoarcerea netriumfală de la “luptă” se petrecea după mai bine de cinci sute de ani şi mentalităţile mamelor se schimbaseră, în plus era vorba doar de-o frântură din paginile copilăriei, al căror “război” nu se terminase.
Cu toate acestea a rare ori răceala Iernii m-a învăluit şi asta pentru că eram cuprins de un fior şi de un val de căldură încă de la ivirea primilor fulgi de nea. Pe de altă parte lipsa mea de griji, din acest punct de vedere, se datora în egală măsură atât bogăţiei gazului de sondă cât şi lemnului - care ne împărtăşeau puterea lor calorică, nelăsându-ne prizonieri “Ghenerălesei Iarnă”. Peste toate acestea mai era apoi vorba şi de căldura sufletelor din preajmă, a rudelor, vecinilor, a cunoscuţilor şi chiar a necunoscuţilor.
Oamenii urbei – români, evrei, maghiari şi rromi - erau cumsecade, aveau în mare aceleaşi nevoi, bucurii şi necazuri; se cunoşteau, salutau, respectau şi ajutau la bune şi rele. Atmosfera era uşor patriarhală, blândă şi binevoitoare, începând cu împrumutatul săniilor, continuând cu cana de ceai pe care o primeai în timp ce ţi-se uscau hainele - proaspăt îmbăiate în apa vreunui pârâu. Ca să vă mai povestesc despre obiceiurile legate de pomana porcului şi puzderia de tradiţii din preajma Crăciunului şi a Sfântului Vasile, care făr’ de gazde n-aveau nici un fel de haz.
Nedumerirea mea este mare astăzi, faţă de vremurile acelea, dar şi vis-a-vis de acest personaj, pe care nu-l întâmpinam niciodată cu grijile edililor marilor oraşe şi pe care doar la orele de limbă şi literatură română îl numeam Baba Iarna. Pe atunci, pentru mine şi cei de o seamă cu mine, cele mai multe erau uşor tulburi, iar Europa departe, departe… De aceea poate visam în acei ani - clar şi tehnicolor, fel de fel de lucruri şi nu rar mari călătorii sau expediţii, bătălii eroice, zboruri cosmice...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu