COMĂNEŞTIUL - metamorfoza unui palat la muzeu trecută prin starea de şcoală

              Motto: ”Dintre toate lucrurile cea mai plăcută e noutatea” – Ovidiu

             Aşezat în căuşul unei „poiene montane”, formată de vecinătatea Munţilor Ciucului şi terminaţiile Munţilor Tarcăului împreunate cu cele ale Goşmanului; alintat când gingaş, când năvalnic de plăpândele sau tumultoasele şerpuiri ale Trotuşului, Asăului, Ormenişului şi Şopanului, privit cu blajinitate de culmea Berzunţilor, micuţul oraş Comăneşti, pare – şi parţial este - un veritabil avanpost moldovenesc plasat în apropierea porţilor transilvane.

Încă din copilărie am fost atras, aproape magic, de această minunată îngemănare pitorească a dealurilor subcarpatice cu crenelurile pietroase, puternice şi maiestoase, străbătută – funcţie de anotimp şi regimul pluviometric – de drumuri cu mai mult sau mai puţin praf ori glod, de zăpezi sau gheţuri ce formau poduri de durată. Peste panglicile gri ori tuciurii, alunecau căruţele trase cu efort de animalele de povară – din primăvară până-n toamnă, iar iarna veselele şi zgomotoasele sănii cu zurgălăi la care erau înhămaţi cei mai frumoşi, văzuţi de mine, cai sau boi-boureni.

Puţine locuri mi se păreau atât de fermecătoare, în acea vreme, precum Comăneştiul. Asta poate pentru că fiind foarte aproape de Moineştiul natal, (7 kilometri distanţă, cu legătură atât pe cale rutieră, cât şi pe cea ferată), şi mai  mult apropiat de Văsieştii bunicilor dinspre mamă – separat fiind doar de Ormeniş şi de ţarna Zăvoiului, a fost primul oraş pe care l-am vizitat şi care era cumva altfel decât oraşul meu.

         Deşi mai tânăr decât Moineştiul, oraşul „megieş” dezghiocându-se din cojocul ruralului cumva pe la mijlocul veacului trecut – „pe vremea minerilor” cum spune buna mea mamă şi localnicii, Comăneştiul avea un sâmbure de nobleţe şi un blazon, ce-i conferea un parfum aparte. Ineditul oraşului vecin consta, în primul rând pentru copilul din mine, în asemănarea gării cu şcoala din imediata vecinătate; ori poate a şcolii cu gara… Cred că eram confuz în stabilirea ordinului de prioritate, dar sigur este că mi-ar fi plăcut să învăţ aici, poate pentru că la mintea mea de atunci astfel aş fi putut deveni mai repede mecanic de locomotivă(prima mea dorită profesie, care mi-a urmărit visul muncitoresc de copil, ducându-mă până la rangul de chibiţ rapidist). E drept că pentru asta ar mai fi fost necesar ca buna mea învăţătoare să accepte naveta zilnică, fapt ce ar fi presupus -aproape sigur- migrarea întregii clase.

         În realitate cele afirmate n-au rămas decât o fugară amintire a unei dorinţe neîmplinite, a puştiului îndrăgostit de prima lui învăţătoare(întâmplător soţia unui brav, chipeş şi distins şef de gară), locomotiva cu abur, mirosul cărbunelui ars, chipiul roşu al impegatului de mişcare, iar peste toate astea cuprins de « dorul de ducă » pe care i-l lăsaseră spre moştenire ambii bunicii, ceferistul(fost lucrător chiar în frumoasa gară comăneşteană) şi găzărul(negustorul ambulant de produse petroliere). 

Dar oare ce mă atrăgea atât de mult la şcoala din Comăneşti, în afara liniilor arhitectonice înrudite cu cele ale gării oraşului? Poate datorită…animalelor împăiate care, dată fiind alianţa matrimonială a bunei şi frumoasei noastre doamne cu onorabilul şef al gării moineştene, mai migrau câte odată şi către orele de ştiinţele naturii din clasa noastră. Poate datorat… faptului că era numită “la Palat”, pentru că aşa arăta şi era de fapt, iar în mintea mea de copilandru asta presupunea altceva decât cursuri în săli de clasă obişnuite.
Ori datorită… parcului ce-o înconjura, sau susurul râuşorului de munte din vecinătate: Trotuşul; ambele numai bune pentru agrementarea recreaţiilor sau a timpului de după orele de şcoală. Poate pentru ceasul din turnu-i care bătea cu precizie, dând atât ora exactă a micii urbe moldave cât şi semnalul de începere a orelor de clasă. Poate pianul negru, cu coadă, aciuat în clasa pentru muzică, o făceau atât de râvnită... Poate...
Este puţin probabil însă ca la acea vreme, a copilăriei, să fi conştientizat cele precizate, dat fiind faptul că pe bună parte dintre ele le-am descoperit doar odată cu trecerea anilor, developând clişeele color ale amintirilor mele. Pe semne că toate acestea şi încă câteva pe deasupra, care odată cu trecerea anilor s-au mai estompat ori au fost acoperite de alte amintiri, mai noi, mai parfumate, mai colorate sau poate doar mai spectaculoase.
Oricum ar fi stat lucrurile cert este că i-am pizmuit un pic pe copii comăneştenilor pentru şcoala lor de la Palat. Cum i-am „duşmănit” şi pentru rarele victorii, din acele timpuri - în disputele fotbalistice - ale Minerului lor asupra Petrolului meu. Dar toate acestea erau doar micile defulări, de moment, ale unei copilării care se lupta cu încercarea de a lua mai totul în serios, dar mai ales ceea ce se dorea a ni se fixa în conştiinţe: simţul unei « proprietăţii colective », care în acelaşi timp era doar a unui mic grup de favorizaţi.
Vremurile, războiul şi alte răutăţi stricaseră oglinzile focalizatoare ale vremii. Însă noi eram copii, visători şi neştiutori. Mai ales a celor pe care vreau să vi le povestesc în continuare.
Ceasul din turnul palatului nu mai bate, marcând implacabila trecere a timpului, aşa cum bătea la vremea incorporării mele. Doar copiii aleargă încolo şi-n coace prin curtea palatului, din când în când strâng bani de intrare sau complice sunt păsuiţi de custodele muzeului, apoi intră - spre a se plimba şi răcori de arşiţa verii – prin camerele mari şi înalte ale clădirii. Atunci când sunt aduşi în grup sau vin cu dascălii primesc şi explicaţii, care sub o formă sau alta îi îndeamnă să pornească în călătorii spre vreun loc neexplorat al planetei sau al universului. Pentru cei ce cutează primul pas e cel mai uşor, datorită vecinătăţii gării cu muzeul ce într-un fel îi şi seamănă.
Dacă ajungeţi la Comăneşti, strada Republicii, numărul 1, nu rataţi vizita la Palatul Dimitrie N. Ghika - Comăneşti. Cu siguranţă veţi întâlni ceva din cele descrise de mine şi poate gândul vă va fugi la vre-o plănuită şi nerealizată expediţie. Dacă vă este la îndemână pregătiţi-vă, documentaţi-vă şi purcede-ţi. Toate încep cu primul pas.