Motto: ”Călătoriile sunt adesea nu numai agrementul spiritului ci şi tămăduirea sufletului“ (Alexandru Brătescu - Voineşti)
Am momente în care gândul mi se însoțește cu imaginația. Superbă pereche, acești doi “tineri” hoinari, ce pornesc hai-hui prin lumea ori prin viaţa întreagă. Luat prin surprindere, uneori devin meditativ; dar neputându-i părăsi plutesc, zbor chiar, călătoresc de a dreptul, împreună cu ei.
Sunt însă şi momente în care mă pun la încercare. Mai cu seamă atunci când saltul în timp este făcut către anii copilăriei mele. Astfel de ună zi m-au pus faţă în faţă cu puştiul blond, cu vârtej în frunte, cârn şi neastâmpărat, ce îşi dorea să se facă mecanic de locomotivă. Mare scofală, o să spuneţi! Poate da, poate ba. Cert este că – la vârsta aceea - mie-mi îmi plăcea teribil ideea.
Eram topit, îndrăgostit până peste urechi - “înluleţit”, de matahala tuciurie de ferotanii cu miros de abur şi cărbune ars. Ea scrâşnea-troznea, din toate osiile şi tampoanele, pufăind asmatic, privindu-mă numai noaptea fix şi tâmp – asemenea unui uriaş şi blând animal, prin “ochii” celor două felinare. Iar atunci când nu eram în preajma ei eu - cu nările larg deschise, îi căutam şi adulmecam parfumul, continuând să sper şi s’o iubesc.
Iubeam “animalul” acesta, mare şi negru, care suporta în spinarea lui o mulţime de oameni şi toate cele trebuincioase lor. În semn de recunoaştere şi prietenie (mai mult din partea fochistului sau a mecanicului - aveam să aflu asta mult mai târziu) mă împroşca – din când în când, cu norii de abur pe care-i abandona pentru a putea să-şi continue ţanţoş drumul. Eu emoţionat şi mut de admiraţie, rămâneam fericit în “groapa liniei”, privind lung în urma lui – a trenului, şi abandonându-mi joaca cu verii ori băieţii din satul bunică-mi. Nu cred că mai este cazul să amintesc despre câte fluturări de mâini, ori batiste, am făcut călătorilor necunoscuţi - doar pentru că se aflau în vagoanele iubitei mele pufăitoare?
Această dragoste, neascunsă, pentru “laleaua negră” (căci despre arhaica locomotivă – după cum va-ţi dat seama, era vorba) era dublată de speranţa de a o putea struni vreodată. Arzătoare-mi pasiune (cu o putere calorică şi mai greu de închipuit) m-a făcut să-mi transform primul meu “costum de-a gata” - de bărbat, ce se visează “tânăr domn” - în cea mai luxoasă salopetă, cum nu văzuseră în viaţa vieţilor lor, nici cei mai vechi ceferişti de pe Valea Trotuşului şi cea a Apei Roşii.
Ciudata simbioză capitalisto-proletară şi sacrificiul inconştient – ca şi în şah, avea să mă conducă la relizarea, împlinirea, visului. Astfel într-un început de primăvară, de la sfârşitul anilor cincizeci, mecanicul mocăniţei - ce ne ducea la un tradiţional picnic de 1 Mai muncitoresc, “s-a pus la mintea mea”. Nici nu bănuia că astfel, pentru vreo două-trei ore (atât cât a durat călătoria de la Comăneşti la Apa Roşie) mă făcea unul dintre cei mai fericiţi copii ai planetei. Iar eu nu eram singur, ca Micul Prinţ ce iubea şi el pe cineva (o floare), ci însoţit de un întreg alai.
Să vă povestesc de satisfacţia supremă a “trasului” sirenei locomotivei, ori de câte ori îţi vrea sufleţelul? Sau poate mai bine să vă descriu vântul care-mi biciuia faţa, ori să vă pomenesc despre mulţumirea cu nimic comparabilă (exceptându-l pe Harap Alb ce oferea jăratic prea folositorului său bidiviu) de a hrăni “animalul” cu… cărbuni? Searbădă-mi este definirea supremei satisfacţie, a acelui început de zi care m-a fericit cum de puţine ori am mai fost de atunci încoace.
Ce-i drept nu aceeaşi mulţumire aveam s-o citesc pe faţa mamei, la coborârea mea majestoasă din cabina mecanicului. Asta pentru că în primă fază nu m-a recunoscut. Amnezia continuându-i faţă de costumul meu - care avea o cu totul altă culoare; din frumoasa şi gingaşa culoare a oului de raţă, el era acum precum cea a oului împuchistrat de bibilică. Noroc că în cele din urmă – după ce s-au distrat puţin pe seama mea şi a “iubitei” mele, şi-au adus aminte cu toţii, pentru ce ne aflam acolo. De bună seamă mi-au permis să-mi spăl faţa şi mâinile, pentru a lua masa împreună cu toţi ceilalţi prietenii.
Mie însă nu-mi mai trebuia nimic. Privirea-mi umedă, nu se dezlipea de la matahala neagră a mocăniței, iar sufletul – neîncăpător pentru o inimă aşa plină de fericire, mut îşi rumega amintirile de vis.
Cu timpul tehnica a făcut progrese, iar locul locomotivelor cu abur a fost luat de cele disel mai întâi şi electrice mai apoi. În concordanţă cu media mondială, a visurilor de copilărie neîmplinite, eu nu m-am făcut mecanic de locomotivă.
Aşa se face că visele copilăriei s-au transformat în părţile cele mai frumoase ale istoriei căilor ferate româneşti, pe care eu o cunosc. Între aceste pagini se află istoria: bunicului meu ceferist la Comăneşti - pe frumoasa Vale a Trotuşului; cea a soţului învăţătoarei mele – cel mai chipeş şef al gării din Moineşti; finalul piesei de teatru Siciliana, jucată în liceu; istoria multor călătorii personale, dintre care o parte făcute între “o dusă şi o venită”(de dimineaţă până seara) spre vreo culme montană din Bucegi; începutul unei poveşti de dragoste, fără happy-end; alte povestiri ale socrului meu constructor de lini ferate şi staţii CFR; modernizarea garniturilor de tren; introducerea intercity-ului; şi nu în ultimă instanţă noile garnituri ale “săgeţilor albastre”.
Pe semne nu v’aş fi povestit toate acestea dacă nu aş fi aflat că Ministerul Transporturilor va înlocui, până la sfârşitul anului, categoriile de trenuri operate de CFR Călători, respectiv intercity, rapid, accelerat şi personal, cu cele din legislaţia europeană celor patru categorii actuale de trenuri şi anume: intercity, rapid, accelerat, personal în trenuri Intercity, InterRegio şi Regio…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu