Baladă trenului… “maşină mică”, mare iubire

     

Motto: ”Călătoriile sunt adesea nu numai agrementul spiritului ci şi tămăduirea sufletului“ (Alexandru Brătescu - Voineşti)

                Am momente în care gândul mi se însoțește cu imaginația. Superbă pereche, acești doi “tineri” hoinari, ce pornesc hai-hui prin lumea ori prin viaţa întreagă. Luat prin surprindere, uneori devin meditativ; dar neputându-i părăsi plutesc, zbor chiar, călătoresc de a dreptul, împreună cu ei.

Sunt însă şi momente în care mă pun la încercare. Mai cu seamă atunci când saltul în timp este făcut către anii copilăriei mele. Astfel de ună zi m-au pus faţă în faţă cu puştiul blond, cu vârtej în frunte, cârn şi neastâmpărat, ce îşi dorea să se facă mecanic de locomotivă. Mare scofală, o să spuneţi! Poate da, poate ba. Cert este că – la vârsta aceea - mie-mi îmi plăcea teribil ideea.

Eram topit, îndrăgostit până peste urechi - “înluleţit”, de matahala tuciurie de ferotanii cu miros de abur şi cărbune ars. Ea scrâşnea-troznea, din toate osiile şi tampoanele, pufăind asmatic, privindu-mă numai noaptea fix şi tâmp – asemenea unui uriaş şi blând animal, prin “ochii” celor două felinare. Iar atunci când nu eram în preajma ei eu - cu nările larg deschise, îi căutam şi adulmecam parfumul, continuând să sper şi s’o iubesc.  

Iubeam “animalul” acesta, mare şi negru, care suporta în spinarea lui o mulţime de oameni şi toate cele trebuincioase lor. În semn de recunoaştere şi prietenie (mai mult din partea fochistului sau a mecanicului - aveam să aflu asta mult mai târziu) mă împroşca – din când în când, cu norii de abur pe care-i abandona pentru a putea să-şi continue ţanţoş drumul. Eu emoţionat şi mut de admiraţie, rămâneam fericit în “groapa liniei”, privind lung în urma lui – a trenului, şi abandonându-mi joaca cu verii ori băieţii din satul bunică-mi. Nu cred că mai este cazul să amintesc despre câte fluturări de mâini, ori batiste, am făcut călătorilor necunoscuţi - doar pentru că se aflau în vagoanele iubitei mele pufăitoare?

Această dragoste, neascunsă, pentru “laleaua negră” (căci despre arhaica locomotivă – după cum va-ţi dat seama, era vorba) era dublată de speranţa de a o putea struni vreodată. Arzătoare-mi pasiune (cu o putere calorică şi mai greu de închipuit) m-a făcut să-mi transform primul meu “costum de-a gata” - de bărbat, ce se visează “tânăr domn” - în cea mai luxoasă salopetă, cum nu văzuseră în viaţa vieţilor lor, nici cei mai vechi ceferişti de pe Valea Trotuşului şi cea a Apei Roşii.

Ciudata simbioză capitalisto-proletară şi sacrificiul inconştient – ca şi în şah, avea să mă conducă la relizarea, împlinirea, visului. Astfel într-un început de primăvară, de la sfârşitul anilor cincizeci, mecanicul mocăniţei - ce ne ducea la un tradiţional picnic  de 1 Mai muncitoresc,  “s-a pus la mintea mea”. Nici nu bănuia că astfel, pentru vreo două-trei ore (atât cât a durat călătoria de la Comăneşti la Apa Roşie) mă făcea unul dintre cei mai fericiţi copii ai planetei. Iar eu nu eram singur, ca Micul Prinţ ce iubea şi el pe cineva (o floare),  ci însoţit de un întreg alai.

Să vă povestesc de satisfacţia supremă a “trasului” sirenei locomotivei, ori de câte ori îţi vrea sufleţelul? Sau poate mai bine să vă descriu vântul care-mi biciuia faţa, ori să vă pomenesc despre mulţumirea cu nimic comparabilă (exceptându-l pe Harap Alb ce oferea jăratic prea folositorului său bidiviu) de a hrăni “animalul” cu… cărbuni? Searbădă-mi este definirea supremei satisfacţie, a acelui început de zi care m-a fericit cum de puţine ori am mai fost de atunci încoace.

Ce-i drept nu aceeaşi mulţumire aveam s-o citesc pe faţa mamei, la coborârea mea majestoasă din cabina mecanicului. Asta pentru că în primă fază nu m-a recunoscut. Amnezia continuându-i faţă de costumul meu - care avea o cu totul altă culoare; din frumoasa şi gingaşa culoare a oului de raţă, el era acum precum cea a oului împuchistrat de bibilică. Noroc că în cele din urmă – după ce s-au distrat puţin pe seama mea şi a “iubitei” mele, şi-au adus aminte cu toţii, pentru ce ne aflam acolo. De bună seamă mi-au permis să-mi spăl faţa şi mâinile, pentru a lua masa împreună cu toţi ceilalţi prietenii.

Mie însă nu-mi mai trebuia nimic. Privirea-mi umedă, nu se dezlipea de la matahala neagră a mocăniței, iar sufletul – neîncăpător pentru o inimă aşa plină de fericire, mut îşi rumega amintirile de vis.

Cu timpul tehnica a făcut progrese, iar locul locomotivelor cu abur a fost luat de cele disel mai întâi şi electrice mai apoi. În concordanţă cu media mondială, a visurilor de copilărie neîmplinite, eu nu m-am făcut mecanic de locomotivă.

Aşa se face că visele copilăriei s-au transformat în părţile cele mai frumoase ale istoriei căilor ferate româneşti, pe care eu o cunosc. Între aceste pagini se află istoria: bunicului meu ceferist la Comăneşti - pe frumoasa Vale a Trotuşului; cea a soţului învăţătoarei mele – cel mai chipeş şef al gării din Moineşti; finalul piesei de teatru Siciliana, jucată în liceu; istoria multor călătorii personale, dintre care o parte făcute între “o dusă şi o venită”(de dimineaţă până seara) spre vreo culme montană din Bucegi; începutul unei poveşti de dragoste, fără happy-end; alte povestiri ale socrului meu constructor de lini ferate şi staţii  CFR; modernizarea garniturilor de tren; introducerea intercity-ului; şi nu în ultimă instanţă noile garnituri ale “săgeţilor albastre”. 

 Pe semne nu v’aş fi povestit toate acestea dacă nu aş fi aflat că Ministerul Transporturilor va înlocui, până la sfârşitul anului, categoriile de trenuri operate de CFR Călători, respectiv intercity, rapid, accelerat şi personal, cu cele din legislaţia europeană celor patru categorii actuale de trenuri şi anume: intercity, rapid, accelerat, personal în trenuri Intercity, InterRegio şi Regio…

Pe Valea Tazlăului la Tescani

“Muzicianul

  Uită

  Necazurile

  Cultivându-şi

  Arta” (George Enescu).

Undeva în …Moldova; nu în Liveniul natal al marelui Enescu, ci la Tescani, ve-ţi găsi această cugetare a maestrului. Tescani sunt un mic sat din judeţul Bacău, pe Valea Tazlăului, aici se află Centrul de Cultură Tescani(fost conac al familiei Rosetti-Tescanu), pe drumul naţional Bacău – Moineşti, la 35 km de Bacău, 30 km de Oneşti şi 14 km distanţă de Moineşti. 
Minunat acest loc, pentru care “frumos e un cuvânt searbad care nu spune nimic din splendoarea scânteietoare a peisajului…”cum scria unui prieten, în vara anului 1909, într-o epistolă  - alt gigant al culturii noastre - Ştefan Luchian. 

În mijlocul unui imens parc - format din arbori seculari - dispus pe panta unei coline, paşi ating urme ale trecerii unor importante personaje ale istoriei şi culturii româneşti şi europene. Asta pentru că Tescaniul este în Europa încă de la sfârşitul secolului al XVI – lea. 

Prin susurul plopilor, în adierea vântului de seară, şi tânguirea undelor Tazlăului umbrele nopţii se întrepătrund cu cele ale revoluţionarilor patruzecişoptişti, ale unioniştilor ori ale luptătorilor pentru independenţă din1877(a căror amintire este evocată şi de către micul monument din mijlocul satului).

În secolul XX, parcul şi aleile de plopi au fost martori ai meditaţiilor filozofului român Vasile Conta autorul “Teoriei ondulaţiunii universale”. Introducerea întregii opere filozofice a lui Vasile Conta în circuitul european se datorează lui D.Rosetti-Tescanu care a făcut traducerea în limba franceză, tot aici la Tescani.
Însă personalitatea care şi-a lăsat puternic impregnată amprenta pe trecutul şi prezentul Tescanilor a fost marele compozitor român George Enescu. Maestrul şi-a petrecut o mare parte din viaţă aici unde a şi dat fiinţă celebrei creaţii muzicale Oedip; finalizată la 27 aprilie 1931 şi dedicată soţiei sale Maria Rosetti Tescanu. O altă mare personalitate a muzicii româneşti care şi-a purtat paşii pe plaiurile Tescanilor a fost compozitorul Mihail Jora.

Ceea ce turistul însetat de senzaţional poate vizita astăzi la Tescani este rezultatul donaţiei făcute Statului român - reprezentat prin Ministerul Culturii - de către Maria Rosetti Enescu, care preciza cu acest prilej: “…Scopul donaţiunii de faţă este înfiinţarea unui Înalt Aşezământ cultural cuprinzând şi case de odihnă. Această casă de odihnă şi reculegere va avea menirea să adăpostească temporar sau periodic, artişti şi intelectuali români sau străini…”. 

 Centrul de Cultură Tescani adăposteşte astăzi manifestări muzicale, tabere de creaţie, cursuri de vară cu participare internaţională, alte manifestări culturale. Pentru desfăşurarea acestor activităţi Centrul de Cultură pune la dispoziţia următoarele disponibilităţi: galeria de artă, biblioteca, sala de conferinţe, atelierele de lucru, sală de concert/spectacol în interior şi în aer liber, telefon, fax, video, colecţia de discuri şi CD-uri; asigurând la cerere şi pensiune completă, cu produse ecologice din producţia proprie.

            În împrejurimi se mai află: la 14 km Moineştiul lui Tristan Tzara(dadaistul care a depăşit graniţele europene), iar la alţi 7 km Comăneştiul Familiei Ghica(primul român în Africa), peste alţi 11 km - la marginea sud-estică a Oneştilor - mai poţi medita câteva clipe la Borzeşti(cu gândul la marele Ştefan al Moldovei, care demult odată a fost şi el copil). 

  

Fotografiile aparţin doamnei Mihaela Rd

COMĂNEŞTIUL - metamorfoza unui palat la muzeu trecută prin starea de şcoală

              Motto: ”Dintre toate lucrurile cea mai plăcută e noutatea” – Ovidiu

             Aşezat în căuşul unei „poiene montane”, formată de vecinătatea Munţilor Ciucului şi terminaţiile Munţilor Tarcăului împreunate cu cele ale Goşmanului; alintat când gingaş, când năvalnic de plăpândele sau tumultoasele şerpuiri ale Trotuşului, Asăului, Ormenişului şi Şopanului, privit cu blajinitate de culmea Berzunţilor, micuţul oraş Comăneşti, pare – şi parţial este - un veritabil avanpost moldovenesc plasat în apropierea porţilor transilvane.

Încă din copilărie am fost atras, aproape magic, de această minunată îngemănare pitorească a dealurilor subcarpatice cu crenelurile pietroase, puternice şi maiestoase, străbătută – funcţie de anotimp şi regimul pluviometric – de drumuri cu mai mult sau mai puţin praf ori glod, de zăpezi sau gheţuri ce formau poduri de durată. Peste panglicile gri ori tuciurii, alunecau căruţele trase cu efort de animalele de povară – din primăvară până-n toamnă, iar iarna veselele şi zgomotoasele sănii cu zurgălăi la care erau înhămaţi cei mai frumoşi, văzuţi de mine, cai sau boi-boureni.

Puţine locuri mi se păreau atât de fermecătoare, în acea vreme, precum Comăneştiul. Asta poate pentru că fiind foarte aproape de Moineştiul natal, (7 kilometri distanţă, cu legătură atât pe cale rutieră, cât şi pe cea ferată), şi mai  mult apropiat de Văsieştii bunicilor dinspre mamă – separat fiind doar de Ormeniş şi de ţarna Zăvoiului, a fost primul oraş pe care l-am vizitat şi care era cumva altfel decât oraşul meu.

         Deşi mai tânăr decât Moineştiul, oraşul „megieş” dezghiocându-se din cojocul ruralului cumva pe la mijlocul veacului trecut – „pe vremea minerilor” cum spune buna mea mamă şi localnicii, Comăneştiul avea un sâmbure de nobleţe şi un blazon, ce-i conferea un parfum aparte. Ineditul oraşului vecin consta, în primul rând pentru copilul din mine, în asemănarea gării cu şcoala din imediata vecinătate; ori poate a şcolii cu gara… Cred că eram confuz în stabilirea ordinului de prioritate, dar sigur este că mi-ar fi plăcut să învăţ aici, poate pentru că la mintea mea de atunci astfel aş fi putut deveni mai repede mecanic de locomotivă(prima mea dorită profesie, care mi-a urmărit visul muncitoresc de copil, ducându-mă până la rangul de chibiţ rapidist). E drept că pentru asta ar mai fi fost necesar ca buna mea învăţătoare să accepte naveta zilnică, fapt ce ar fi presupus -aproape sigur- migrarea întregii clase.

         În realitate cele afirmate n-au rămas decât o fugară amintire a unei dorinţe neîmplinite, a puştiului îndrăgostit de prima lui învăţătoare(întâmplător soţia unui brav, chipeş şi distins şef de gară), locomotiva cu abur, mirosul cărbunelui ars, chipiul roşu al impegatului de mişcare, iar peste toate astea cuprins de « dorul de ducă » pe care i-l lăsaseră spre moştenire ambii bunicii, ceferistul(fost lucrător chiar în frumoasa gară comăneşteană) şi găzărul(negustorul ambulant de produse petroliere). 

Dar oare ce mă atrăgea atât de mult la şcoala din Comăneşti, în afara liniilor arhitectonice înrudite cu cele ale gării oraşului? Poate datorită…animalelor împăiate care, dată fiind alianţa matrimonială a bunei şi frumoasei noastre doamne cu onorabilul şef al gării moineştene, mai migrau câte odată şi către orele de ştiinţele naturii din clasa noastră. Poate datorat… faptului că era numită “la Palat”, pentru că aşa arăta şi era de fapt, iar în mintea mea de copilandru asta presupunea altceva decât cursuri în săli de clasă obişnuite.
Ori datorită… parcului ce-o înconjura, sau susurul râuşorului de munte din vecinătate: Trotuşul; ambele numai bune pentru agrementarea recreaţiilor sau a timpului de după orele de şcoală. Poate pentru ceasul din turnu-i care bătea cu precizie, dând atât ora exactă a micii urbe moldave cât şi semnalul de începere a orelor de clasă. Poate pianul negru, cu coadă, aciuat în clasa pentru muzică, o făceau atât de râvnită... Poate...
Este puţin probabil însă ca la acea vreme, a copilăriei, să fi conştientizat cele precizate, dat fiind faptul că pe bună parte dintre ele le-am descoperit doar odată cu trecerea anilor, developând clişeele color ale amintirilor mele. Pe semne că toate acestea şi încă câteva pe deasupra, care odată cu trecerea anilor s-au mai estompat ori au fost acoperite de alte amintiri, mai noi, mai parfumate, mai colorate sau poate doar mai spectaculoase.
Oricum ar fi stat lucrurile cert este că i-am pizmuit un pic pe copii comăneştenilor pentru şcoala lor de la Palat. Cum i-am „duşmănit” şi pentru rarele victorii, din acele timpuri - în disputele fotbalistice - ale Minerului lor asupra Petrolului meu. Dar toate acestea erau doar micile defulări, de moment, ale unei copilării care se lupta cu încercarea de a lua mai totul în serios, dar mai ales ceea ce se dorea a ni se fixa în conştiinţe: simţul unei « proprietăţii colective », care în acelaşi timp era doar a unui mic grup de favorizaţi.
Vremurile, războiul şi alte răutăţi stricaseră oglinzile focalizatoare ale vremii. Însă noi eram copii, visători şi neştiutori. Mai ales a celor pe care vreau să vi le povestesc în continuare.
Ceasul din turnul palatului nu mai bate, marcând implacabila trecere a timpului, aşa cum bătea la vremea incorporării mele. Doar copiii aleargă încolo şi-n coace prin curtea palatului, din când în când strâng bani de intrare sau complice sunt păsuiţi de custodele muzeului, apoi intră - spre a se plimba şi răcori de arşiţa verii – prin camerele mari şi înalte ale clădirii. Atunci când sunt aduşi în grup sau vin cu dascălii primesc şi explicaţii, care sub o formă sau alta îi îndeamnă să pornească în călătorii spre vreun loc neexplorat al planetei sau al universului. Pentru cei ce cutează primul pas e cel mai uşor, datorită vecinătăţii gării cu muzeul ce într-un fel îi şi seamănă.
Dacă ajungeţi la Comăneşti, strada Republicii, numărul 1, nu rataţi vizita la Palatul Dimitrie N. Ghika - Comăneşti. Cu siguranţă veţi întâlni ceva din cele descrise de mine şi poate gândul vă va fugi la vre-o plănuită şi nerealizată expediţie. Dacă vă este la îndemână pregătiţi-vă, documentaţi-vă şi purcede-ţi. Toate încep cu primul pas.