Liceul meu...

Liceul în care am învăţat, bună parte dintre cele pe care le ştiu şi astăzi, poartă numele celui care spunea: "De vreme ce liceul este o școală de instrucție generală, care trebuie să facă tinerimea a cunoaște  mediul și timpul, în care trăiește, se cuvine să-i deschidem ochii și să-i îndreptăm privirile spre  acele ramuri de activitate care ocupă un loc așa de mare în viața noastră."- Spiru Haret.

„Lyceum” din Atena" de Rafael

Sâmbătă cei ce simt ceva pentru el vor aniversa cei 60 de ani de funcţionare, mai mulţi decât am eu.

De-a lungul timpului, liceul a purtat mai multe denumiri: Școala Medie, Liceul de cultură generală, Liceul real-umanist, iar din anul 1977 până în anul 1990 a purtat denumirea de Liceul Industrial nr.2. În anul 1990 liceul a revenit la profilul inițial "teoretic", profil în care funcționează și în prezent, primind denumirea de Liceul Teoretic "Spiru Haret".

 

 

"Pe vremea mea" se numea liceu de cultură generală, poate - în afara faptului că este băcăuan şi a stabilirii lui similare în capitală, de aceea mai şi rememorez versurile:

"Liceu, – cimitir

Al tinereţii mele -
Pedanţi profesori
Şi examene grele…
Şi azi mă-nfiori
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare -
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare…
Nimic nu mai vreu -
Liceu, – cimitir
Cu lungi coridoare…Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele -
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu, – cimitir
Al tinereţii mele!"

Un gând bun tuturor dascălilor, actualilor şi foştilor elevi, un poios omagiu celor plecaţi dintre noi. Recunoştinţă oamenilor şcolii.

Pe Valea Tazlăului la Tescani

“Muzicianul

  Uită

  Necazurile

  Cultivându-şi

  Arta” (George Enescu).

Undeva în …Moldova; nu în Liveniul natal al marelui Enescu, ci la Tescani, ve-ţi găsi această cugetare a maestrului. Tescani sunt un mic sat din judeţul Bacău, pe Valea Tazlăului, aici se află Centrul de Cultură Tescani(fost conac al familiei Rosetti-Tescanu), pe drumul naţional Bacău – Moineşti, la 35 km de Bacău, 30 km de Oneşti şi 14 km distanţă de Moineşti. 
Minunat acest loc, pentru care “frumos e un cuvânt searbad care nu spune nimic din splendoarea scânteietoare a peisajului…”cum scria unui prieten, în vara anului 1909, într-o epistolă  - alt gigant al culturii noastre - Ştefan Luchian. 

În mijlocul unui imens parc - format din arbori seculari - dispus pe panta unei coline, paşi ating urme ale trecerii unor importante personaje ale istoriei şi culturii româneşti şi europene. Asta pentru că Tescaniul este în Europa încă de la sfârşitul secolului al XVI – lea. 

Prin susurul plopilor, în adierea vântului de seară, şi tânguirea undelor Tazlăului umbrele nopţii se întrepătrund cu cele ale revoluţionarilor patruzecişoptişti, ale unioniştilor ori ale luptătorilor pentru independenţă din1877(a căror amintire este evocată şi de către micul monument din mijlocul satului).

În secolul XX, parcul şi aleile de plopi au fost martori ai meditaţiilor filozofului român Vasile Conta autorul “Teoriei ondulaţiunii universale”. Introducerea întregii opere filozofice a lui Vasile Conta în circuitul european se datorează lui D.Rosetti-Tescanu care a făcut traducerea în limba franceză, tot aici la Tescani.
Însă personalitatea care şi-a lăsat puternic impregnată amprenta pe trecutul şi prezentul Tescanilor a fost marele compozitor român George Enescu. Maestrul şi-a petrecut o mare parte din viaţă aici unde a şi dat fiinţă celebrei creaţii muzicale Oedip; finalizată la 27 aprilie 1931 şi dedicată soţiei sale Maria Rosetti Tescanu. O altă mare personalitate a muzicii româneşti care şi-a purtat paşii pe plaiurile Tescanilor a fost compozitorul Mihail Jora.

Ceea ce turistul însetat de senzaţional poate vizita astăzi la Tescani este rezultatul donaţiei făcute Statului român - reprezentat prin Ministerul Culturii - de către Maria Rosetti Enescu, care preciza cu acest prilej: “…Scopul donaţiunii de faţă este înfiinţarea unui Înalt Aşezământ cultural cuprinzând şi case de odihnă. Această casă de odihnă şi reculegere va avea menirea să adăpostească temporar sau periodic, artişti şi intelectuali români sau străini…”. 

 Centrul de Cultură Tescani adăposteşte astăzi manifestări muzicale, tabere de creaţie, cursuri de vară cu participare internaţională, alte manifestări culturale. Pentru desfăşurarea acestor activităţi Centrul de Cultură pune la dispoziţia următoarele disponibilităţi: galeria de artă, biblioteca, sala de conferinţe, atelierele de lucru, sală de concert/spectacol în interior şi în aer liber, telefon, fax, video, colecţia de discuri şi CD-uri; asigurând la cerere şi pensiune completă, cu produse ecologice din producţia proprie.

            În împrejurimi se mai află: la 14 km Moineştiul lui Tristan Tzara(dadaistul care a depăşit graniţele europene), iar la alţi 7 km Comăneştiul Familiei Ghica(primul român în Africa), peste alţi 11 km - la marginea sud-estică a Oneştilor - mai poţi medita câteva clipe la Borzeşti(cu gândul la marele Ştefan al Moldovei, care demult odată a fost şi el copil). 

  

Fotografiile aparţin doamnei Mihaela Rd

COMĂNEŞTIUL - metamorfoza unui palat la muzeu trecută prin starea de şcoală

              Motto: ”Dintre toate lucrurile cea mai plăcută e noutatea” – Ovidiu

             Aşezat în căuşul unei „poiene montane”, formată de vecinătatea Munţilor Ciucului şi terminaţiile Munţilor Tarcăului împreunate cu cele ale Goşmanului; alintat când gingaş, când năvalnic de plăpândele sau tumultoasele şerpuiri ale Trotuşului, Asăului, Ormenişului şi Şopanului, privit cu blajinitate de culmea Berzunţilor, micuţul oraş Comăneşti, pare – şi parţial este - un veritabil avanpost moldovenesc plasat în apropierea porţilor transilvane.

Încă din copilărie am fost atras, aproape magic, de această minunată îngemănare pitorească a dealurilor subcarpatice cu crenelurile pietroase, puternice şi maiestoase, străbătută – funcţie de anotimp şi regimul pluviometric – de drumuri cu mai mult sau mai puţin praf ori glod, de zăpezi sau gheţuri ce formau poduri de durată. Peste panglicile gri ori tuciurii, alunecau căruţele trase cu efort de animalele de povară – din primăvară până-n toamnă, iar iarna veselele şi zgomotoasele sănii cu zurgălăi la care erau înhămaţi cei mai frumoşi, văzuţi de mine, cai sau boi-boureni.

Puţine locuri mi se păreau atât de fermecătoare, în acea vreme, precum Comăneştiul. Asta poate pentru că fiind foarte aproape de Moineştiul natal, (7 kilometri distanţă, cu legătură atât pe cale rutieră, cât şi pe cea ferată), şi mai  mult apropiat de Văsieştii bunicilor dinspre mamă – separat fiind doar de Ormeniş şi de ţarna Zăvoiului, a fost primul oraş pe care l-am vizitat şi care era cumva altfel decât oraşul meu.

         Deşi mai tânăr decât Moineştiul, oraşul „megieş” dezghiocându-se din cojocul ruralului cumva pe la mijlocul veacului trecut – „pe vremea minerilor” cum spune buna mea mamă şi localnicii, Comăneştiul avea un sâmbure de nobleţe şi un blazon, ce-i conferea un parfum aparte. Ineditul oraşului vecin consta, în primul rând pentru copilul din mine, în asemănarea gării cu şcoala din imediata vecinătate; ori poate a şcolii cu gara… Cred că eram confuz în stabilirea ordinului de prioritate, dar sigur este că mi-ar fi plăcut să învăţ aici, poate pentru că la mintea mea de atunci astfel aş fi putut deveni mai repede mecanic de locomotivă(prima mea dorită profesie, care mi-a urmărit visul muncitoresc de copil, ducându-mă până la rangul de chibiţ rapidist). E drept că pentru asta ar mai fi fost necesar ca buna mea învăţătoare să accepte naveta zilnică, fapt ce ar fi presupus -aproape sigur- migrarea întregii clase.

         În realitate cele afirmate n-au rămas decât o fugară amintire a unei dorinţe neîmplinite, a puştiului îndrăgostit de prima lui învăţătoare(întâmplător soţia unui brav, chipeş şi distins şef de gară), locomotiva cu abur, mirosul cărbunelui ars, chipiul roşu al impegatului de mişcare, iar peste toate astea cuprins de « dorul de ducă » pe care i-l lăsaseră spre moştenire ambii bunicii, ceferistul(fost lucrător chiar în frumoasa gară comăneşteană) şi găzărul(negustorul ambulant de produse petroliere). 

Dar oare ce mă atrăgea atât de mult la şcoala din Comăneşti, în afara liniilor arhitectonice înrudite cu cele ale gării oraşului? Poate datorită…animalelor împăiate care, dată fiind alianţa matrimonială a bunei şi frumoasei noastre doamne cu onorabilul şef al gării moineştene, mai migrau câte odată şi către orele de ştiinţele naturii din clasa noastră. Poate datorat… faptului că era numită “la Palat”, pentru că aşa arăta şi era de fapt, iar în mintea mea de copilandru asta presupunea altceva decât cursuri în săli de clasă obişnuite.
Ori datorită… parcului ce-o înconjura, sau susurul râuşorului de munte din vecinătate: Trotuşul; ambele numai bune pentru agrementarea recreaţiilor sau a timpului de după orele de şcoală. Poate pentru ceasul din turnu-i care bătea cu precizie, dând atât ora exactă a micii urbe moldave cât şi semnalul de începere a orelor de clasă. Poate pianul negru, cu coadă, aciuat în clasa pentru muzică, o făceau atât de râvnită... Poate...
Este puţin probabil însă ca la acea vreme, a copilăriei, să fi conştientizat cele precizate, dat fiind faptul că pe bună parte dintre ele le-am descoperit doar odată cu trecerea anilor, developând clişeele color ale amintirilor mele. Pe semne că toate acestea şi încă câteva pe deasupra, care odată cu trecerea anilor s-au mai estompat ori au fost acoperite de alte amintiri, mai noi, mai parfumate, mai colorate sau poate doar mai spectaculoase.
Oricum ar fi stat lucrurile cert este că i-am pizmuit un pic pe copii comăneştenilor pentru şcoala lor de la Palat. Cum i-am „duşmănit” şi pentru rarele victorii, din acele timpuri - în disputele fotbalistice - ale Minerului lor asupra Petrolului meu. Dar toate acestea erau doar micile defulări, de moment, ale unei copilării care se lupta cu încercarea de a lua mai totul în serios, dar mai ales ceea ce se dorea a ni se fixa în conştiinţe: simţul unei « proprietăţii colective », care în acelaşi timp era doar a unui mic grup de favorizaţi.
Vremurile, războiul şi alte răutăţi stricaseră oglinzile focalizatoare ale vremii. Însă noi eram copii, visători şi neştiutori. Mai ales a celor pe care vreau să vi le povestesc în continuare.
Ceasul din turnul palatului nu mai bate, marcând implacabila trecere a timpului, aşa cum bătea la vremea incorporării mele. Doar copiii aleargă încolo şi-n coace prin curtea palatului, din când în când strâng bani de intrare sau complice sunt păsuiţi de custodele muzeului, apoi intră - spre a se plimba şi răcori de arşiţa verii – prin camerele mari şi înalte ale clădirii. Atunci când sunt aduşi în grup sau vin cu dascălii primesc şi explicaţii, care sub o formă sau alta îi îndeamnă să pornească în călătorii spre vreun loc neexplorat al planetei sau al universului. Pentru cei ce cutează primul pas e cel mai uşor, datorită vecinătăţii gării cu muzeul ce într-un fel îi şi seamănă.
Dacă ajungeţi la Comăneşti, strada Republicii, numărul 1, nu rataţi vizita la Palatul Dimitrie N. Ghika - Comăneşti. Cu siguranţă veţi întâlni ceva din cele descrise de mine şi poate gândul vă va fugi la vre-o plănuită şi nerealizată expediţie. Dacă vă este la îndemână pregătiţi-vă, documentaţi-vă şi purcede-ţi. Toate încep cu primul pas.

Pohtiţi la Moinesti!

 Perioada trecută, a ultimului deceniu de secol XX si aproape duzina anilor din cel de'al XXI, s-a dovedit  - înainte de toate – a fi dificilă, iar mai apoi marcată din plin de o acută criză de motivaţie. Peste toate acestea, cel puţin în domeniul turismului, am avut de a face cu incompetenţă managerială, comportament deviant, sau nenumărate dovezi de neînţelegere corectă a unor termeni precum ”proprietate”, “iniţiativa individuală” ori “responsabilitate”.

 Nu aş fi adus acest subiect în discuţie - mai ales între crize - dacă, exprimându-mă într-o uşoară parafrazare a bătrânului Dante, n-aş fi fost lovit de amintirea timpurilor fericite(ale copilăriei) în aceste vremuri de restrişte. În plus, optimist incurabil din fire, nu pot fi total de acord cu Her Goethe atunci când afirmă că ”tot ce se naşte şi devine e menit pieirii”.

Dar despre ce este vorba “în propoziţie”?

În general este vorba despre balneologie, şi pentru a nu fi acuzaţi de globalitarism, de cea românească; în particular este vorba despre o localitate(ca multe altele din România, de altfel), care ar fi putut să fie balneară şi nu este, numele acesteia este Moineşti.

Vă spune ceva numele acesta: Moineşti?

Dacă da, înseamnă că:

• Notele mari la: limba şi literatura română, geografie sau istorie şi încă ceva materii v-au fost atribuite corect;
• Ăsta este oraşul în care ceva vibrează deosebit pentru dumneavoastră;
• Sunteţi implicat în domeniul petrolului sau tangenţial;
• Călătoriţi mult;
• Uneori citiţi presa sau urmăriţi emisiunile de actualităţi;
• Totuşi nu-i aşa uşor să faci parte dintr-o mişcare “dada” şi cu toate acestea lumea să te înţeleagă;
• Acum poate, fără a fi lipsit de modestie, aş putea spune că ne cunoaştem;
• Iar vă amintiţi de colegul plecat în Israel;
• Câte odată vă doare, tot sau parţial, ceva din sistemul osos şi va amintiţi de vremurile de demult şi Baia Comunală;
• Iar sunteţi melancolici sau nostalgici.

   Moineştiul este locul în care:

• în judeţul Bacău se întâlnesc coordonatele geografice de 46°26’latitudine nordică şi  26°29’longitudine estică;
• altitudinea absolută variază între 425-525 m;
• se găsea unul dintre puţinele muzee ale petrolului din lume(dat fiind faptul că: încă de la 1440 octombrie 4, Boierul Oana Porcu  - donând moșia Lucăcești mănăstirii Bistrița, in dreptul Pacurii - vorbea de existența petrolului pe aceste locuri, iar la 1716 Dimitrie Cantemir amintea de existenţa petrolului în această zonă);
• s-a născut Tristan Tzara, iar în vara anului 1909 s-a tratat Ştefan Luchian; 

• în 1895 doctorul Ştefan Stâncă, iniţiatorul medicini sociale din România, trata la Spitalul Centrului Muncitoresc muncitorii de reumatism cu apa minerală a puţului număru 1;
• în anul 1934 (după declararea sa ca staţiune balneoclimaterică / Monitorul Oficial nr.146) se înregistrau “la băi”(perioada iunie - septembrie) 311 persoane din afara localităţii; pentru ca în anul 1977 numărul curanţilor era de aproximativ 1000 pe sezon;
• există un “monument modern” dada şi probabil unul dintre cele mai moderne spitale de urgenţă din ţară;
• izvoarele minerale sunt o palidă amintire, iar apa preponderent pe Pârâul Gâzului;
• de mai bine de douăzeci ani un hotel(cu bază de tratament), gata “la roşu”, aşteaptă “împlinirea visului”: activitate turistică în urbe.

Din pacate situaţia nu este singulară. Datele pe care le deţin pun în cadre similare localităţi precum: Amara, Băile Homorod, Bizuşa Băi, Strunga, Vâlcele, Lipova, Sarata Monteoru, Valea Vinului, Băile Rodbav, Lacul Sărat şi chiar altele mai renumite asupra cărora nu voi insista.

Succinta prezentare scoate în evidență, în primul rând că resurse există, apoi că de-a lungul timpului s-au făcut cercetări şi investiţii diverse – de la cele de natură sentimentală până la cele materiale – iar în momentul de faţă sub pavăza demonetizatei expresii “ nu sunt bani dom’le” ne complacem într-o dulce-amară amorţire sau picoteală.  Există oare soluție?

În primul rând e necesară o transformare, care implică iniţiative individuale sau de grup, ce prin acceptare, imitare şi difuzare, vor afecta/influenţa economia, ştiinţa(şi slujitorii ei de la toate nivelurile), cultura şi chiar politica. Inovaţia va reuşi doar în măsura în care există motivaţie pentru satisfacerea, într-un mod specific, a potenţialilor beneficiari. În cel de-al doilea rând forma motivaţiei enunţate, are sorţi de izbândă doar în condiţiile instituţionalizării dreptului de proprietate, a libertăţii de iniţiativă şi a concurenţei.

Acum 77 de ani o decizie(nr.21192 / 5 iunie 1934) a Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale publicată într-un Monitor Oficial(nr.146) acorda Moineştiului statutul de staţiune balneoclimaterică. Astăzi o fostă posibilă emblemă a "oraşului petrolului şi florilor de romaniţă", se ruinează pe zi ce trece.

Trebuie să remarcăm, însă, preocuparea edililor în a "resuscita" vechea staţiune. Poate în 2034 Moineştiul va fi mai mult decat a fost vreo dată. Primii paşi se fac de acum... 

Foto: dada vfc - Viorel Costea