Există la Ipoteşti un modern muzeu, ce fără doar şi poate reuşeşte să ne introducă în lumea celui care într-o scrisoare, din 1880, adresată surorii sale Harieta afirma că “Poveşti sunt toate în lumea asta”. Înfăptuit într-un spaţiu modern, preparta şi împrietenit, de arhitecţii Constantin Gorcea şi Constantin Stroiesc, muzeu tematic ipoteştean ni-l apropie pe cel care a ridicat la valoare de schimb universală cuvântul limbii româneşti. Povestea are drept substanţă viaţa, opera şi universalitatea eminesciană.
Pătrundem astfel mai întâi în lumea genezei şi a familiei - cu trimiteri spre originea ţărănească a tatălui(Gheorghe Eminovici trăgându-se dintr-o familie de ţărani bucovineni) şi cea boierească a mamei(fică de stolnic), urmează apoi un spaţiu care ne aminteşte de perioada Cernăuţiului şi a primei poezii. Vine la rând scândura scenei, boema perioadă a trupelor de actori şi amintirea unei dorite piese de teatru cu caracter istoric naţional. Spaţii deosebit de sugestive ne aduc în minte: secvenţe ale studenţiei(cu trimiteri la Berlin, Viena şi Putna), străfulgerările Iaşului şi ale Junimii, perioada veroniană …
Însă, conform aşteptărilor, viaţa şi opera sunt strâns împletite şi se regăsesc în spaţiul cel mai mare, într-o aşa zisă sală a lumii creaţiei sau operei. Aici vom pătrunde, păşind pe o punte a suspinelor, ce trece prin trei triunghiuri, care vor să simbolizeze, prin trei piramide, principalele etape ale creaţiei eminesciene: cea a primelor poezii, maturitatea(Iaşul şi perioada junimistă)şi bine înţeles jurnalistica(Timpul). Odată intraţi în poveste - aşa cum a fost viaţa poetului şi cum până la sfârşit fiecare avem povestea noastră – vom regăsi simboluri perpetue precum: ramurile ce bat în ferestre; crengi de tei; trei portaluri care au în faţa lor simbolurile din traista lui Făt Frumos din lacrimă – gresia/cutea/muntele, pieptănul/pădurea, marama/lacul/apa; marea cu nisipul, scoicile şi veşnicia sa. Drumul nostru continuă mai apoi către Sala Mare a castelului, alcătuită dintr-o scenă ce coboară în trepte, locuri pentru spectatori şi patru geamuri cu vitralii, care pun în evidenţă copacul aflat în apropierea Fântânei Dorinţelor. Prin Fântâna Dorinţelor trecem în redacţia ziarului Timpul, de unde părăsim povestea călcând peste diverse articole denigratoare la adresa Poetului sau Operei sale. Înainte de a reveni, în timpul şi povestea noastră, trecem printr-o expoziţie de artă plastică, realizată cu opere ale tinerilor artişti plastici participanţi la taberele de creaţie artistică de la Ipoteşti.
Am reintrat, în atmosfera ipoteşteană contemporană, mut de admiraţie. Şi nu mi-am revenit foarte curând, căci am avut mai apoi şansa să vizitez Biblioteca Centrului Naţional de Studii “Mihai Eminescu” Ipoteşti. Am descoperit aici o impresionantă bibliotecă publică şi interesante fonduri documentare Eminescu, carte veche, înscrisuri, acte oficiale, autografe, fotografii, periodice, cărţi de vizită, ş.a. Deosebite mi s-au părut şi donaţiile Laurenţiu Ulici(poezie română contemporană) şi Petru Creţia(folclor). Nu pot încheia modesta inventariere fără a aminti de condiţiile de păstrare, cele de studiu, cât şi cele de comunicare(amfiteatru) existente în acest spaţiu, veritabilă casă a cărţii.
Mi-am încheiat vizita la Ipoteşti, cu mult peste ora de sfârşit a programului gazdelor mele, eram epuizat, dar fericit. Condus la Botoşani de generoasa mea gazdă, nu ne-am putut despărţi fără a constata că totuşi prea puţini sunt cei care ajung să afle povestea şi atmosfera ipoteşteană. Depărtarea de centrele interesate, relativa izolare dată de căile de acces tradiţional, diminuarea interesului pentru astfel de atracţii fiind doar o parte dintre cauze. Totuşi realizarea unor spaţii de cazare, de confort diferit, în cadrul aşezământului, eforturile de informare-promovare, cât şi dorinţa de a atrage aici segmente interesate de viaţa şi opera eminesciană pot relansa interesul pentru tot ceea ce v-am povestit.
Am revenit la Agafton atunci când se auzeau bătăile, sacadate, al toacei de la mănăstire care chemau la slujba de vecernie. În curtea taberei şcolare, copii se pregăteau de cină, dar mai ales pentru seara culturală ce avea să urmeze. Am povestit, în zilele următoare, despre excursia mea tuturor celor ce au vrut să asculte. Entuziasmul mi se păstrase, imaginile culese se retuşau, căpătau culoare şi un uşor parfum. Mare mi-a fost bucuria, să constat că o parte dintre dascălii sosiţi cu copii la Agafton au condus copii pe traseul descris.
La puţin timp de la vizita mea, am aflat dintr-un material al studioului de televiziune ieşean şi mai apoi dintr-un altul al postului naţional de televiziune că un grup, format din artişti de vârsta a treia, dar de valoare fără egal, a vizitat minunatul aşezământ ipoteştean. Unul dintre “monştrii sacrii ai scenei româneşti” afirma că orice român ar trebui să ajungă cel puţin odată în viaţă aici.
Susţin această afirmaţie, în plus pot să vă asigur că nu veţi fi dezamăgiţi şi că veţi fi primiţi cum se cuvine. Apoi veţi avea atâtea de povestit, încât vă veţi minuna de cunoştinţele acumulate(la propriu şi la figurat), şi peste toate veţi avea o “pată neagră” mai puţin, pe harta sufletului domniilor voastre. De bună seamă această călătorie poate fi şi una din paginile poveştii de spus nepoţilor.
