“...ţinutul Maramureşului poate fi considerat drept unul dintre marile
muzee vii ale României” – Alexandru Bădăuţă
Alexandru Bădăuţă este autorul unor pagini de
literatură turistică, despre România, apărute între anii ’30 – ’80, ai
secolului trecut. O persoană care a făcut câte ceva pentru ceea ce astăzi numim
“imaginea turistică” a ţării noastre.
Întâlnirea cu acest iubitor de ţară şi drumeţie, mi-a prilejuit-o o lucrare
care poartă numele “Privelişti româneşti”, apărută la Editura Sport-Turism, în
anul 1983. Deşi ar merita, nu ne vom opri în rândurile ce urmează la opera şi
personalitatea celui numit. Am considerat util a explicita competenţa autorului
enunţului de debut, al acestor rânduri, dat fiind faptul că la o diferenţă de
opt decenii afirmaţia domniei sale este corectă.
Am străbătut mândra Ţară a Maramureşului în urmă
cu doi ani. Impresiile de atunci se întorc abia acum, după o îndelungată
procesare a imaginilor unicat preluate involuntar. Am petrecut atunci aproape o
săptămână la Cavnic, bucurându-mă de găzduirea unui grup de localnici ce îşi
propuseseră - nici mai mult, nici mai puţin – decât transformarea localităţii cu
rezonanţă minieră într-o zonă turistică. Aveau argumente, voinţă şi hotărâre,
aşa că în curând rezultatele se vor vedea.
Printre cursuri, analize de oportunitate şi scurte
vizite la ceea ce trebuiau să devină echipamente turistice (pensiuni, spaţii de
agrement ori de alimentaţie), pârtii de ski, trasee turistice, am ajuns întruna
din zile şi la Sighetul Marmaţiei. Nu eram pentru prima oară “la Sighet”, însă
aveam pentru prima oară câteva ore la dispoziţie pentru o scurtă vizită
personală.
După clasicul tur al centrului oraşului, s-a
propus să ne îndreptăm către Dealul
Dobăieş. Şi acum cred că a fost cea mai bună decizie din toate acele peregrinări.
Aveam să cunosc pe parcursul a câteva ore ce poate să facă munca şi pasiunea
unor personae iubitoare de meserie, ţară şi trecut.
Până la această vizită, pentru mine, Sighetul
Marmaţiei, era: o posibilă locaţie - de stagiu militar, ratată cu oarece
bucurie; locaţie a unor cazări pe vremea în care eram ghid turistic; locul unei
întâlniri româno-franco-belgiene pe probleme de turism. De fiecare dată
subiecte majore, criza de timp şi o uşoară indolenţă, ascunseseră ochilor mei
adevărata faţă a oraşului aflat “acolo unde se agaţă harta în cui”.
Spre bucuria mea, de astă dată am avut şansa să descopăr
că Sighetul este şi altceva. Am constatat astfel că zona Maramureşului este
situată la confluenţa şi interferenţa marilor culture şi civilizaţii europene.
Este vorba de culturile occidentale,apusene, de cultura orientală, răsăriteană.
Pe de altă parte asistăm aici la o suprapunere a două mari biserci creştine,
cea ortodoxă răsăriteană cu cea catolică apuseană. Poate nu întâmplător la 20
de kilometric de Sighetul Marmaţiei – orşul de reşedinţă al Maramureşului
istoric,se află o bornă plantată pe malul drept al Tisei – în Ucraina, ce
marchează echidistanţa între coastele arctice ale Norvegiei (în Nord), litoralul
Cretei (în Sud), coasta irlandeză (în Vest) şi crestele Munţilor Urali (în
Vest).
Oamenii acestor locuri au preţuit din totdeauna
istoria şi neamul din care fac parte, cunoscându-şi în egală măsură şi rostul
pe această lume. Astfel încă de la 13 decembrie 1860, se pune problema
realizării unui muzeu al zonei. Este înfiinţată astfel Asociaţia pentru cultura
poporului roman din Maramureş. La 1899 se fondează – de către un grup de
intelectuali români şi maghiari, un muzeu de istorie şi istorie naturală.
Primul
muzeu de etnografie al Maramureşului ia fiinţă în anul 1926, în clădirea
Palatului Culturii, şi este inaugurat cu ocazia Congresului profesorilor de
geografie din România. Urmează apoi ani tulburi ai Dictatului de la Viena şi
cei al celui de-al doilea război mondial, când cea mai mare parte a colecţiilor
s-au pierdut. În deceniile şase-şapte ale secolului XX, muzeele oraşului sunt
reorganizate şi reconstituite prin strădania lui Francisc Nistor şi Mihai
Dăncuş. Mai mult, începând cu anii şaptezeci, cei doi încep acţiunea de
identificare şi achiziţionare acelor mai representative monumente de
arhitectură populară şi instalaţii tehnice ţărăneşti pentru Muzeul Satului
Maramureşean.
La 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei
Internaţionale a Muzeelor, sub egida Consiliului Naţional Român ICOM, este
inaugurat mult visatul aşezământ. Aşa cum arată astăzi muzeul, creează impresia
unui sat cu specific maramureşenesc ce a evoluat de la tipul “răsfirat” şi
“risipit” prin “roirea” nucleelor iniţiale, la unul de tip “adunat”. Ca în
toate satele maramureşene casele sunt legate de uliţe drepte, întortochiate,
poteci şi “prilazuri”, ce se strâng spre locul cel mai căutat biserica.
Biserica în jurul căreia se derulează întreaga viaţa a satului de la naştere,
la cununia însoţirii, la înmormântarea despărţiri de astă lume. Biserica ce a
păstrat cărţile sfinte, manuscrisele şi icoanele, stegurile de luptă, cununi de
miri ori de eroi. Biserica ce reuneşte vii la slujbe, praznice şi alte
ritualuri specifice, iar pe “cei plecaţi” în cimitirul aflat în imediata ei
vecinătate. Nu întâmplător cea mai veche construcţie conservată în muzeu este o
biserică adusă din localitatea Onceşti (datată secolul XVI) unde a fost
transferată – în urma donării ei - din satul Criciova de pe Valea Talaborului
(aflat în Maramureşul din dreapta Tisei), credincioşii cricioveni fiind neamuri
cu onceştii.
Casele satului muzeu au fost grupate – după un
plan al arhitectului Lucacs Elisabeta, pe principalele zone ale Maramureşului
istoric: Cosău-Mara şi Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie,
Vişeu-Borşa, subzona Tisei şi bazinul Ruscova. În cadrul “satului
maramureşean”, strămutat şi concentrate asemeni unei localităţi republică
italieneşti, se regăsesc deopotrivă case ale minorităţilor entice aflate în
zonă. Întâlnim astfel construcţii ce au aparţinut evreilor, germanilor,
ucrainienilor (rutenilor), maghiarilor, care au convieţuit în diverse aşezări
pe Valea Tisei sau pe Valea Ruscovei.
În general casele şi vestitele porţi maramureşene
poartă înscrisuri – în limba română cu litere cirilice ori latine, din care
reese statutul proprietarilor: oameni liberi sau nobili şi/sau aserviţi ai
proprietarului. Regăsim printre deţinătorii caselor meşteri, demnitari locali,
preoţi, juzi, etc.
Dintre casele ineditului sat maramureşean, de pe
Dealul Dobăieş, am făcut un popas mai lung la Casa Stan Ion Pătraş din Săpânţa.
După cum bănuiţi probabil casa a aparţinut meşterului cu acelaşi nume, renumit
pentru crucile sculptate şi pictate care au făcut renumit “Cimitirul Vesel”. În
curte se păstrează atelierul artistului.
Mi-au mai reţinut atenţia casa muzeu şcolar din
Bârsana (început de secol XIX), ce a aparţinut bisericii Greco-catolice şi a
funcţionat ca şcoală confesională; Casa ucrainiană din Poienile de sub Munte;
Casa evreiască din Bârsana; Casa maghiară din Câmpulung la Tisa; Casa Hodor-Pop
din Bârsana, ce a aparţinut vechii familii de nobili Hodor, atestată documentar
din anul 1491; Casa Lazăr din Giuleşti, ce a aparţinut iniţial protopopului Greco-catolic
Vasile Mihalyi – în care au fost convocaţi delegaţii maramureşeni ce au
participat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la “semnarea pentru vecie a unirii” Maramureşului cu Ţara Mamă.
În mod evident un astfel de muzeu emoţonează,
cu atât mai mult cu cât în el regăseşti pagini de istoriei şi viaţă cotidiană în
egală măsură. Pe alei întâlneşti în egală măsură vizitatori, dar şi copii din
gospodăriile vecine. Tinerii cu experienţă îţi oferă scurte informaţii şi te
conduc cu politeţe către pavilionul de intrare în muzeu. Totul este aidoma
gospodăriilor lăste în grija vecinilor pentru cele câteva zile în care gazdele
nu sunt acasă.
Aprecierea strădaniilor maramureşene a venit chiar
şi din partea specialiştilor consacraţi. Aşa s-a făcut că în anul 1993 Muzeul
Etnografic al Maramureşului din Sighetul Marmaţiei a fost coorganizatorul şi
gazda Conferinţei Asociaţiei Muzeelor în Aer Liber din Europa, iar în iunie
2000 – sub egida Diviziei de Patrimoniu din cadrul Consiliului Europei, s-a
desfăşurat conferinţa europeană “Drumul lemnului în Europa”.
De bună seamă Maramureşul a probat că a fost şi
este un bun ambassador al României pentru integragrea europeană. Să ne mai mire
succesul activităţilor turistice rurale din Maramureş ?
Am părăsit cu greu – asemeni dureroaselor
despărţiri de bunici, la sfârşitul vacanţei de vară, când şcoala mă chema “la
datorie” - satul muzeu din marginea Sighetului Marmaţiei. Dar până la Cavnic
mai aveam o bucată de drum de făcut, iar înserarea se apropia. Eram uşor
bulversat dar şi plin de admiraţiei pentru cei care realizaseră aşezământul,
precum şi faţă de cei care se străduiau să-l gospodărească pe mai departe.
Şoseaua părăsise Valea Izei şi se încolăcea spre
Gutâi. Într-un punct de belvedere erau oprite mai multe maşini cu numere de înmatriculare
ale unor ţări vest europene. Am oprit, de curiozitate şi noi. Pe fâneţele
dispuse de o parte şi alta a căii de acces localnicii, în haine specifice zonei
coseau ori adunau brazdele de iarbă. “Străinii”, îmbracaţi ca şi noi “nemţeşte”
priveau, filmau şi fotografiau nevenindu-le să le creadă ochilor că totul este
aievea, “live”. Regret şi acum că nu le-am recomandat, pentru a face diferenţa,
vizitarea satului muzeu de pe Dealul Dobăieş. Sper însă s’o fi făcut altcineva
sau să fi fost bine documentaţi. M-am gândit atunci că vizita la Muzeul Satului
Maramureşean, ar fi motivate aşa mai uşor absenţa gazdelor. Era doară “vrermea strânsului” la brazde; se
pregăteau nutreţurile pentru lunga şi frumoasa iarnă maramureşeană, ce mai avea
până să vină.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu