LECTIA DE MARKETING TURISTIC

         Olanda mi-a oferit prima lecţie practică de marketing turistic. După cum ştiţi "ţara lalelelor şi morilor de vânt" nu se întinde pe o suprafaţă prea mare de teritoriu. Având o zi liberă, la dispoziţie, mi-am propus să fac un mic tur de regat. 

            Am descoperit excursia, despre care vă povesteam, într-un mic ghid aflat în recepţia hotelului la care eram găzduiţi. Nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că de rezervarea locurilor se va ocupa, contra unei taxe ce reprezenta un sfert din costul excursiei, chiar recepţionera micului nostru hotel. Am plătit şi ni s-a făcut o rezervare telefonică, în urma căreia am aflat că a doua zi, dimineaţa, aveam să fim preluaţi – după micul dejun –direct de la hotelul nostru. Aşa au şi stat lucrurile. A doua zi, la ora micului dejun o reprezentantă a agenţiei de turism a sosit la noi, ne-a îmbarcat într-un autocar şi sub pretextul unui mic tur de oraş, a cules şi de la alte hoteluri diverşi turişti. După aproximativ un sfert de oră am ajuns la sediul central al touroperatorului olandez, unde am plătit diferenţa de preţ (preţul anunţat minus suma plătită hotelului), constatând că cei care se îmbarcau la sediu plăteau integral (nebeneficiind de micul tur de oraş sau de transportul de la hotel la agenţie).

         Ne-am reîmbarcat apoi pentru traseul stabilit, nu înainte ca ghidul însoţitor să facă un inventar al limbilor cunoscute de turiştii din autocar. Am avut astfel ocazia de a ne reaminti o serie de expresii şi cuvinte din limbile cunoscute, datorită faptului că – asemenea ghizilor de pe vaporaşele ce fac minicroaziere pe Sena – prezentarea obiectivelor de interes turistic era făcută succesiv în engleză, franceză, germană şi italiană. Autocarul nostru s-a strecurat printre biciclete, canale, case lacustre, şlepuri fel de fel şi transportând pe lângă încărcătură şi o bicicletă sau un automobil, legendare mori de vânt. A urmat autostrada mărginită, când pe o parte când pe alta, de cursuri de apă, câmpia verde (la început de februarie) şi o primă oprire la un atelier unde se confecţionau renumiţii saboţi din lemn olandezi.

      Următoarea secvenţă poate părea de domeniul fantasticului. Parcarea, din faţa atelierului de fabricat veritabili saboţi olandezi, era curată lună şi fără plată; avea la loc vizibil două grupuri sanitare (de asemenea fără plată şi normal foarte curate); iar pe latura opusă se găsea instalat, într-o rulotă, un îngrijit fastfood. Până aici doar “politeţuri şi normalităţi”- din punctul lor de vedere, ce a urmat a fost în egală măsură interesant şi bine organizat – din punctul nostru de vedere.

Odată dezmorţiţi, am intrat spre a vizita atelierul în care se fabricau saboţii. Ceea ce a urmat a continuat seria surprizelor. Prima surpriză a constat în acelaşi comentariu în engleză, franceză, germană şi italiană, făcut de  un tânăr care printre explicaţii mai pornea o maşină, ne mai povestea cât de mult s-a uşurat munca într-un astfel de atelier prin introducerea mecanizării.

Toată prezentarea a durat aproximativ zece minute şi s-a desfăşurat într-un spaţiu de cel mult patruzeci de metri pătraţi, din cadrul clădirii care avea cel puţin vreo două sute cinci zeci de metri pătraţi ca suprafaţă. Ne ştiind ce se află în restul clădirii am considerat că ea ar fi afectată adevăratei producţii. Ne pregăteam de plecare, când gazda noastră - motivându-ne că la intrare se află un alt grup care aşteaptă explicaţii – ne-a invitat să ieşim prin uşa pe care o bănuiam a fi a “secţiei de producţie”. Dar nu a fost aşa, întrucât dincolo de uşă ne aştepta o altă surpriză.

 

Am păşit astfel, trecând prin nişte uşi glisante, într-un imens magazin, care avea zeci de sortimente de produse care te trimiteau sub o formă sau alta cu gândul la Olanda. Se aflau aici: saboţi de toate dimensiunile, de toate întrebuinţările (de la cea obişnuită, la cea de suporturi felurite – caramele, chibrituri, etc., brelocuri, ş.a) şi din cele mai diverse materiale (lemn, ceramică); mori de vânt în cele mai felurite şi inedite exprimări sau marcări – aplicări; tricouri, curele, ceasuri (de forme şi dimensiuni diverse) şi încă multe alte suveniruri, mai ieftine sau mai scumpe (pe buzunarul tuturor) dar toate cu specific olandez. Spaţiul magazinului în formă de U îţi făcea imposibilă întoarcerea până nu parcurgeai toate raioanele, iar pe de altă parte trebuia să fi fost “rău încorsetat”, sau într-o acută criză materială, ca să nu cumperi ceva cât de cât, pentru: vreo iubită sau soţie, pentru vreo rudă apropiată, vreun şef sau coleg (merituos ori îndatoritor), sau pur şi simplu pentru cineva drag ori care ar fi fost bine să ştie că ne-am gândit la el – tocmai acolo în înfloritoarea Olandă. Am făcut şi eu, la fel ca ceilalţi tovarăşi de călătorie, mici cumpărături însă trebuie să vă mărturisesc preţurile erau diferenţiate, dar nu foarte accesibile. Este de reţinut că în acest spaţiu, de cel puţin cinci ori suprafaţa atelierului, am stat tot de cinci ori mai mult, ca buget de timp.

Odată suvenirurile achiziţionate am păşit spre ieşire unde, ca la mai toate gospodăriile rurale, în faţa uşii se aflau…doi saboţi. De data asta ei erau giganţi şi galbeni, aşa că nu m-am putut abţine, să nu-i încalţ şi mai ales să-mi fac o poză, împreună cu două tinere şi drăguţe companioane.