Mărul și fabuloasa sa împărăție dâmbovițeană

De câte ori mă aflu în dreptul tarabelor cu fructe, din ştiu eu ce piaţă, fie ea mică sau mare; sau atunci când îmi vizitez mama şi-mi este pregătit patul în mica noastră sufragerie; ori atunci când intru în casele de pe malul Lacului Herăstrău, ce compun arhicunoscutul şi minunatul sat muzeu bucureştean; gândul îmi fuge către odaia curată din casa bunicii. Acolo erau păstrate, la fel ca şi în multe alte case ţărăneşti, lăzile cu zestre ale fetelor de măritat, lucrurile de valoare şi hainele de sărbătoare. Tot aici, deasupra dulapului cu haine, pe şi în blidar, erau meşteşugit aranjate şi înşirate: mere, pere, gutui sau alte fructe. Orice deschidere a uşii miraculoasei trezorerii era însoţită de o explozie de bucurie şi în egală măsură de o revărsare de arome vegetale edenice, ale poamelor înfrăţite cu busuiocul ascuns printre haine ori pe sub perne. Straniul iz era completat de sobra levănţică – aflată în misiune de luptă contra moliilor de pripas.

Să vă povestesc cu ce interes aşteptam astfel de prilejuri, care ne trezeau din amorţeala de peste iarnă, mai întâi simţul olfactiv şi apoi prin mila bunicii pe cel gustativ? Nu cred că mai e cazul. Aşa că mai curând cred că ar trebui să încerc a elucida una dintre nedumeririle mele de atunci. Oare fructele se aflau în acel loc pentru că erau la fel de valoroase, ca toate cele adăpostite în camera curată, sau şi ele se aflau în misiune? Misiunea lor fiind aceea de a parfuma lucrurile curate şi frumoase ce erau purtate doar de sărbători.

Nu-mi aduc aminte dacă am găsit, la vremea copilăriei, răspunsul la această dilemă. Cred însă că orice cercetare, sau clarificare, devenea inutilă în faţa roşii-sângeriilor cu pete albicioase, aromatelor şi frumoaselor ionatane; ori a galbenelor, parfumatelor şi zemoaselor pere pergamute; ca să nu mai aducem vorba de galben, uşor lemnoasele şi plăcut înecăcioasele gutui, culcuşite în propriul lor puf. Toate ne  puneau dinţii la încercare şi ne făceau să strângem şmechereşte din ochi, atunci când sucul dulce acrişor, bogat în vitamina C, ne invada cavitatea bucală, dirijându-se subversiv către papilele gustative. Însă, trebuie să recunosc, parfumul acelor poame m-a urmărit în fel şi chip până în ziua de astăzi şi cred că la fel va fi până o fi – Doamne apără şi fereşte! – să-mi piară mirosul.

Dar dintre toate fructele, despre care v-am povestit, am credinţa că mărul este cel de care mă simt cel mai ataşat. Poate pentru că: era unul dintre fructele care creşteau într-o oarecare mare varietate în arealul copilăriei mele; fusese unul dintre puţinele alimente tolerate într-o perioadă în care amarnic fusesem chinuit de o trăsnită de gripă, ce a virat mai apoi într-o pârdalnică tuse convulsivă; iubeam povestea binecunoscută a lui Prâslea cel voinic şi a merelor de aur. Mai apoi ataşamentul meu este posibil să fie legat şi de o întâmplare în care eu dăruiam un bulgăre de zăpadă (ce ar fi putut fi păstrat doar în congelatorul bătrânului Fram, abia intrat în dotarea bucătăriilor româneşti) în schimbul unui frumos măr galben şi lunguieţ, care a stat la baza unei frumoase şi nebuneşti poveşti de iubire adolescentine. Ar urma în rândul argumentelor: regăsirea minunatului parfum şi a gustului nepereche în perioada de călire cătănească; etapa de alegerea, cu grijă maximă, a fructului pentru piureul juniorului; utilizarea lui elaborată la lecţiile de degustare a produselor vinicole; în cele din urmă cura de slăbire cu mere (în cazul meu fără vreun rezultat spectaculos). După cum aţi constatat, aş putea spune că întreaga mea existenţă a fost şi este legată, într-un fel ori altul, de existenţa sau mai bine zis de coexistenţa mea cu minunatul fruct.

 Toate aceste elemente simbol ale existenţei mele, şi cred că şi a unora dintre domniile voastre, mi-au fost trezite din starea de banal cotidian atunci când cu puţin după intrarea în noul an tulburător de simetric - 2002 – am trecut prin “fabulosul vad fructifer” din judeţul Dâmboviţa, axat pe zona pomicolă a Voineştilor.

Deşi se spune că este preferabil să treci prin bazinul pomicol al Dâmboviţei primăvara (când poţi asista la explozia florală a verde-crudului însoţit de alb-roziul) ori toamna (atunci când verdele grav virează în roşul de ionatan sau galbenul merelor golden, stârnind spectaculoase efecte cromatice, de o frumuseţe greu reproductibilă), eu am avut şansa să realizez măreţia acestei împărăţii în plină iarnă. O iarnă care trecută într-un nou an, dorea să arate că nu este de glumit cu temuta şi intransigenta generăleasă, mai ales atunci când printre locotenenţii săi se numără nemilosul viscol şi crudul ger.

Veneam dinspre Câmpulung Muscel, trecusem de limita judeţului Argeş, depăşeam Malul cu Flori, admirând minunatul peisaj hibernal, stilul vechilor case muscelene, dar în egală măsură noile şi sprinţarele căsuţe tip vilă. Mă gândeam la oportunitate dezvoltării turistice a zonei şi rememoram legenda Bucureştiului, legată în mare parte de apa Dâmboviţei pe care tocmai o traversasem, când am remarcat prezenţa tot mai numeroasă a livezilor, în dimensiuni mai mici sau mai mari, de o parte şi alta a drumului.

Îmi revine în memorie o altă legendă, cea care spune că într-o creastă a unei măguri din această zonă ar fi fost îngropată “comoara lui Anghel”. Oamenii din partea locului au căutat-o generaţii de-a rândul. Mărturie sunt gropile săpate una lângă alta în dealul din apropierea Voineştilor. Între timp banda de asfalt, acoperită cu o plapumă subţire de nea, şerpuia pe mai departe printre case din ce în ce mai frumoase – în curţile cărora se arătau din ce în ce mai des autoturisme de diverse producţii şi mărci. O clipă îmi trece prin gând o idee trăznită: totuşi, dacă au găsit “comoara lui Anghel”. După aparențe aşa pare!

Mă trezesc din reverie şi realizez că sunt la Voineşti.

Îmi amintesc de existenţa staţiunii experimentale pomicole de aici, zăresc mai apoi silueta liceului agricol, încep să descopăr magaziile cu fructe sau pur şi simplu cutii din carton - special destinate păstrării fructelor pe timpul transportului spre comercializare, aflate pe unde te aşteptai mai puţin. Corelez imaginile cu informaţii mai deunăzi, din care rezulta că până la invadarea pieţei bucureştene a fructelor cu produse similare - dar de import, unul din doi vânzători era producător original din satele dâmboviţene, începând de sub Piemontul Cândeşti şi prelungite până spre Câmpia Târgovişte - Ploieşti, pe de o parte şi altă a Dâmboviţei. Înţeleg acum că aurul lui Anghel s-a transformat, în timp, în celebrul “Delicios de Voineşti”, creat din faimosul “Golden” şi “Creţescul” localnic, fratele “Frumosului de Voineşti”- mare cât podul palmei, rumen, fin, suculent, dulce, cu aromă puternică, savuroasă.

Am parcurs mai bine de 15 kilometri, printre livezi aflate pe dreapta sau stânga şoselei, cu pomi bine înfipţi în pământ şi cu coroana rotundă ori printre pomi răstigniţi pe spaliere, cu coroana palmată. Compara această minunată defilare a “gărzii de onoare” a împărăţiei pomilor, cu periplurile printre viile de pe Târnave ori cu cele din Vrancea, iar pentru a crea o imagine cât de cât corectă fac apel la date statistice. Din păcate ele fac referire la ani ’80, dar din acestea reiese că: Bazinul pomicol din Valea Dâmboviţei, avea peste două milioane de pomi fructiferi, răspândiţi pe o suprafaţă de peste 3000 hectare. Producţia atingea peste 20 000 kilograme de fructe la hectar, iar de pe un singur măr din Voineşti s-a cules, în anul 1974, 800 kg de mere.

Mai poţi cred în aceste condiţii că dâmboviţenii nu au găsit aurul lui Anghel ?!?

Rulam cu emoţie şi cu oarecare evlavie, pentru a nu trezi din somnul iernatic, pe cei mai bine de un milion de pomi despuiaţi de frunze - care par a visa fericiţi la bucuria ce o va aduce eterna reluare a ciclului germinativ. M-am abţinut cu greu să nu-i tulbur, întrebându-i care dintre ei este: Frumosul de Voineşti (măr), sau Timpuria de Dâmboviţa (păr), ori Tuleul dulce (prun), toţi odrasle ale staţiunii experimentale pomicole Voineşti. I-am admirat însă, aşa cum îşi privesc părinţii copii ce dormind zâmbesc în somn de vreo şotie de peste zi sau bucuroşi de întâlnirea cu personajul preferat din desenele animate mult iubite. I-am privit şi i-am comparat cu personajele adormite dintr-o altă poveste. De data aceasta sărutarea o va da Zâna Bună Primăvara, care va trezi astfel la viaţă întreaga gardă adormită a Împărăţiei Verde a Fructelor.

Bine înţeles că mi-ar fi plăcut să mai aflu: ce mai există din colecţia naţională a mărului – care în perioada anilor ’70 număra 400 de soiuri de măr, dintre care aproximativ 50 erau de origine autohtonă; ce se mai întâmplă astăzi la staţiunea experimentală pomicolă (o mai fi existând ea oare ?!? ), la liceul agricol; mai ales dacă există un muzeu al mărului sau dacă s-a gândit cineva dintre locuitorii “împărăţiei” să realizeze un catalog, reţetar, al produselor alimentare care au la bază mărul ori pot fi realizate din mere.

Dar afară ningea viscolit, oamenii erau ascunşi prin case, iar eu căzusem puţin în borcanul cu melancolie al amintirilor tinereţii. Aşa că mi-am continuat drumul sperând că - vorba cântecului haiducesc, poate la primăvară ori la vară, dacă nu sigur la toamnă să poposesc la porţile împărăţiei mărului...

De la Iaşi, spre eternitate...

La Iaşi, în pragul Fundaţiilor(Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu”), se găseşte una dintre cele mai romatice statui ale lui Mihai  Eminescu înveşmântat într-o mantie subţire, ce priveşte mut, în depărtarea, poate către Dealul Vişanilor, la poala căruia se află Hanul “Trei sarmale”. 

 Nu-mi dau seama, dacă amplasarea  statuii a avut în calcul faptul că marele poet fusese Director al Bibliotecii Centrale(1874-1875), că un pic mai sus se află Copou şi teiul sub care adesea “dânsul” care „Era mereu gânditor şi zâmbea” medita, sau pentru că dacă ar fi avut - şi unul şi altul(Iaşul şi poetul, în ordinea pe care o preferaţi) – mai mult noroc putea fi profesor la Universitate, ori pentru simplul motiv că paşii  acestui “voinic, spătos, cu o mare frunte albă şi cu o coamă de păr negru dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici”(George Călinescu) au trecut pe aici spre: Sărărie, Ţicău sau Târgul Cucului; întâlnirile de la salonul literar al familiei Micle ori cele ale Junimii; reprezentaţiile Teatrului Naţional ori reşedinţa temporară de la Samson Bodnărescu(de la Trisfetite, în ograda Trei Ierarhilor); oriunde numai EL(“Acest tânăr cu ochi mari,/ Cât istoria noastră”- Marin Sorescu) ştia.

Adevărat trebuie să fie că  perioada 1874-1877,  Mihai “trecea în zâmbete pierdute spre Copou, cu părul cascadă pe spate, muşcându-şi sfârcul mustăţii” marcând pentru eternitate Iaşul, cel puţin în măsura în care oamenii ai locului aveau să-l marcheze pe poet prin prietenii multiple, nuanţate speciale şi diferite; legate cu: Veronica Micle, cercul conservatorist progresist “Junimea”, cu grijuliul Slavici, iar mai apoi cu Ion Creangă. 

Este drept că Iaşul nu a găzduit decât o parte a primei pagini(de literatură şi iubire) şi integral puternica legătură cu literaţii, din rândul căreia comuniunea cu ”învăţătorul de la şcoala de băieţi nr.II din Păcurari” avea să schimbe radical destinul celui din urmă. Dar să le luăm pe rând…

Eminescu cunoscuse pe Veronica Micle la Viena, în 1872. Doi ani mai apoi, spre sfârşitul toamnei, la o reprezentaţie de binefacere dată în folosul săracilor – în sala societăţii dramatice – poetul o zăreşte pe Veronica într-o lojă. Nu pierde ocazia de a-i comunica, printr-o scrisoare, aceasta şi totodată de a-i face cunoscută intenţia de a răspunde invitaţiei de a veni într-o joi la serata literară, găzduită în casa familiei Micle. Urmează frecventarea – însoţit de Ioan Slavici(pe care-l cunoscuse de asemenea la Viena, în perioada de audient), Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu – salonului literar din casa profesorului Ştefan Micle. Se pare că anul 1875 este momentul apropierii şi atingerii sufletelor, marcat de dedicaţiile poetice reciproce.

Între timp este nevoit să părăsească biblioteca; dar Titu Maiorescu – aflat în frunte Ministerului de Instrucţie – îl va numi, de la 1 iulie, revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui. Vremurile erau agitate, iar poetul dornic de a se face util se apucă de treabă cu mare zel. Legătura existentă între Eminescu şi Veronica Micle trece printr-o perioadă de neânţelegeri în anul 1876, dar nu din cauza soţului acesteia care avea o părere proprie în această chestiune: ” Mai mulţi răutăcioşi mi-au trimis scrisori anonime, în care povestesc lucruri fantastice, doar ar putea să-mi doboare încrederea ce am în sinceritatea ei…Invidioşii sînt cei mai scârboşi oameni.”, după cum rezultă dintr-un document provenit din Colecţia memorială Veronica Micle, Târgul Neamţ. Cert este că după fiecare controversă cei doi reluau legătura, iar între timp Veronica dobândeşte şi privilegiul de a cunoaşte manuscrisele poetului.

În acest an de grele încercări (guvernul cade, lui Eminescu - rămas fără slujbă – Ministerul îi cere înapoierea ajutorului de 100 de galbeni, acordat de Maiorescu pentru aşi da doctoratul la Berlin şi astfel să poată ocupa catedra de filozofie de la Universitatea din Iaşi)  poetul transfigurează liric criza pasională prin care trece, păstrând însă versurile în caietele sale. Fără rosturi, scârbit de viaţă, de instituţii, de liberali, de… dragoste (legătura cu Veronica îi oferise numai dezamăgiri), se aciuieşte pentru o vreme în Bojdeuca din Ţicău a lui Ion Creangă. Acestei perioade îi aparţine un blestem, care după cum notează George Călinescu în “Istoria literaturii române” ar fi sunat cam aşa: “Nu i-ar putrezi oasele cui au dat fiinţă acestor ţări în care cuvântul nu-i cuvânt, amorul nu-i amor.”

În lipsă de altceva mai bun, se apucă de gazetărie, compilând “Curierul de Iaşi”(proprietatea unei tovărăşii de junimişti: N.Gane, Iacob Negruzzi, Ştefan Vârgolici, Anton Naum şi alţii) în calitate de corector şi redactor al părţii neoficiale. Certându-se cu directorul de tipografie – care-i cerea lui (om de caracter şi un non oportunist – după descrierea făcută de Slavici lui Arghezi) să laude pe primar sau să semneze o astfel de adulaţie – părăseşte şi această slujbă.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1877 este chemat la redacţia ziarului “Timpul” din Bucureşti, unde va avea colegi pe Slavici şi pe Caragiale. Iar legătura cu Veronica rămâne doar epistolară. După moartea soţului Veronicăi(1879) Eminescu face publică intenţia de a se căsători cu aceasta, însă relaţia trece - asemeni unei corăbii de o mare agitată - prin diverse dificultăţi şi posibile rupturi (datorate când unuia când altuia) care ofereau posibilitatea reânnoirii prieteniei, însă amânau realizarea căsătoriei. Deşi( ori pentru aceasta) la începutul lui decembrie 1880 Veronica se plânge lui Haşdeu că Maiorescu l-a determinat pe Eminescu să nu-şi ţină făgăduiala de a o lua în căsătorie, proiectata unire revine în discuţii în anul 1881. Însă poate cunoscând zicerea lui Terenţius (“Certurile îndrăgostiţilor dau iubirii prospeţime.”) spre toamna anului următor Eminescu se împacă cu Veronica căreia îi scrie numeroase scrisori, răsplătite prin cuvenitele răspunsuri, vizite şi planuri pentru viaţa în comun la Bucureşti. Însă această armonie nu durează mult timp.

Poetul revine la Iaşi, la începutul lui iunie 1883, pentru a asista la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare - când reântâlneşte vechii prieteni, Ion Creangă şi Miron Pompiliu – ocazie cu care  citeşte junimiştilor, adunaţi în casa lui Iacob Negruzzi, poezia Doina.  Întors la Bucureşti, pe 23 iunie I se declanşează boala care avea să-l chinuie aproape şase ani.

Poate Veronica şi-a văzut atunci destrămt ipoteticul vis de însoţire cu Mihai, poate s-a gândit mai apoi să-şi caute căinţa, căci ea donează la 12 octombrie 1886, casa părintească din Târgul Neamţ, Mănăstirii Văratic, unde – după cum reiese din actul de danie – îşi avea stabilit şi domiciliul. Totuşi Ea reuşeşte să aducă o pată de culoare, chiar o uşoară remontare a poetului, atunci când la începutul lui aprilie 1888 îl determină să se mute definitiv la Bucureşti, unde în decembrie participă la apariţia revistei Fântâna Blanduziei, în care semnează(doar cu iniţialele) articole la 4 şi 11 decembrie. Se pare că iubirea încă mai lumina sufletele celor doi, sau poate că împăcaţi cu soarta rămăseseră doar buni prieteni. Anul următor boala poetului se agravează, iar în noaptea de 15 iunie – la ora 3 – Eminescu se stinge. Câteva luni mai târziu - la un alt 3, august de astă dată – Veronica Micle încetează din viaţă, în chilia unor maici de la Mănăstirea Văratic, în apropierea căreia a şi fost înmormântată.

Se încheia astfel ceva ce poate fusese dragoste; căci aşa cum scria(1881) cea căreia Luceafărul îi dedicase Atât de fragedă nimic nu fusese pereche: “Dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumei, trebuie să primim cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare. ”

În iarna anului 1973, depăşisem vârsta poveştilor cu feţi frumoşi şi ilene cosânzene, trecusem probabil de cea mai mare - de până atunci, iubire a vieţii mele şi începusem să privesc cu alţi ochi lumea. Spre sfârşitul lui decembrie - eram soldat la Iaşi, iar într-o frumoasă duminică’n care ningea molcom, am primit o învoire de câteva ore. Un camarad propuse să mergem la film, cofetărie, Ţicău şi la “Eternitatea”. N-am ajuns decât în Ţicău, mâncând în fugă două brânzoaice pe care le cumpărasem dintr-o plăcintărie, dar am atins – cu pasul şi cu gândul – umbrele din eternitate. Cu un nod în capul pieptului, înfrigurat, dar transfigurat de emoţie(eram prima oară în bojdeuca din Ţicău) mi-am reamintit atunci că, tot la sfârşit de decembrie(1889), Creangă o luase el însuşi pe drumul eternităţi. Era aşteptat acolo de lumina rece a Luceafărului „…înfăşurat în platoşa lui de diamant, iscodind necontenit, în cursul zilelor lui singuratice, şi aruncând apoi, nepăsător, în urmă aurul uimitor al frumuseţii nouă”(Nicolae Iorga).

Varlaam - la poalele Penteleului şi confluenţa Bâscelor

    Motto: “Frumuseţea este pretutindeni. Nu ea lipseşte ochilor noştri, ci ochii noştri nu ştiu s-o vadă” – Auguste Rodin

    Am aflat prima data de numele de Varlaam de la profesorul de limbă şi literatură română, din anii de liceu. Era vorba însă de Varlaam, fostul mitropolit al Moldovei şi autorul celebrei “Cazanie”. Nu ştiam pe atunci de existenţa micii aşezări buzoiene. De la prima mea vizită la Varlaam m-am întrebat: o fi existând vreo legătură între ilustra personalitate şi micul sat aflat imediat sub zona de reântregire a celor două Bâsce – cea Mare, cu cea Mică? Greu de presupus, dificil de apreciat.

   Varlaam este sat component al comunei Gura Teghii, aflat la 18 kilometri depărtare de Nehoiu, iar cele ce urmează să vi le povestesc pornesc din locul în care se termină şoseaua învelită cu covor asfaltic şi încep drumurile forestiere, locul în care pe partea dreaptă a şoselei se află Pensiunea Varlaam. http://www.pensiunea-varlaam.ro/

    Zona Varlaam întruneşte condiţiile unei propuneri pentru o posibilă destinaţie de vacanţă (chiar şi de iarna, mai mult pentru apropiatele sărbători şi vacanţe!). Pentru cei care iubesc dulcea înfrăţire a dealurilor cu muntele, vecinătatea cu apele curgătoare, repezi şi susurătoare, cheile săpate în stânca muntelui de firave, dar trudnice, cursuri de apă, plaiurile dintre cele două Bâsce, Masivul Penteleu (la nord-vest, nord şi nord-est) şi Masivul Podul Calului (la sud-vest), reprezintă locul ideal pentru petrecerea unui week-end sau a unei mici vacanţe active. Timpul, pe aceste locuri care par a fi ţinute ca într-un binecuvântat căuş, ce favorizează activităţile turistice, este propice turismului din a doua parte a lunii iulie şi până la lăsarea iernii.

    Dar perioada cea mai strălucitoare, colorată şi fermecătoare, a pupilelor, retinelor şi nervilor globilor noştri oculari, o reprezintă perioada lunilor august-septembrie. Este perioada în care culorile vegetaţiei, în special cele ale pajiştilor cu flori viu colorate, oferă palete viu şi neaşteptat colorate. Dintre acestea mai aparte sunt stânjenelul de munte, garoafa, genţiana, toporaşul de munte, coacăza. Molizii aflaţi în amestec cu fagul, bradul tisa şi pinul dau o imagine vie şi cu o diversitate cromatică aflată în concordanţă cu anotimpul în care ne aflăm. Alături de arborii amintiţi pădurile din acest perimetru conţin, gorun, iar în special de la altitudinile de peste 1100m apare mândru, enigmatic şi nostalgic mesteacănul, cu haina-i albă şi statura suplă. Pădurile de fag – în amestec cu molidul, bradul şi mesteacănul – lasă locul, mai ales pe văile înguste  şi umbroase,  asocierilor fagului cu paltinul sau ulmul. Pe văile largi de la baza versanţilor, fagul se însoţeşte cu arinul şi alunul.

   Drumeţiile noastre, din vară până-n toamnă, pot să ne producă delicioase întâlniri – mai ales în locurile defrişate – cu fragii, tufişurile de zmeură, ori rugurile de mure. Trebuie să fim însă cu băgare de seamă, căci în bună parte fructele pădurii sunt dorite şi de urşii ce vieţuiesc prin pădurile buzoiene, care însă nu te întâmpină la tot pasul. Pentru aceia ce sunt atraşi de vânătoare zona oferă puncte şi sectoare de vânătoare amenajate la Paltinu şi Păltiniş. 

   Dacă oboseala te-a ajuns după câţiva kilometrii de drumeţie sau promenadă începută odată cu ziua, de-a lungul drumului forestier, nu-ţi rămâne decât să te întorci la locul de ospeţie, să-ţi reântregeşti deficitul energetic şi eventual să răspunzi ispitei moi a pernei, trăgând un pui de somn. Te vei trezi odihnit şi uimit de liniştea ce te înconjoară, iar dacă vei ieşi pentru a te plimba pe uliţa mare, o să ai surpriza că toată lumea te salută ca şi cum te-ar cunoaşte de când lumea.

   Liniştea va fi poate tulburată de lătratul vreunui căţel supărat de vreo pisică, sau poate de vreo ceartă între orătăniile din curtea vecinului, dar nimic nu va schimba echilibrul şi cursul tihnit al timpului. Şi pentru a confirma cele spuse odată cu apropierea întunericului, dinspre islazuri, se vor auzi clopotele molcome, mai tălăngănite ori mai clinchenite, dar din ce în ce, mai intense şi mai apropiate ale cirezii satului, care se ’ntoarce de la păscut. Este o defilare plăcută şi liniştitoare, un adevărat spectacol al legănării lascive şi somptuoase - asemenea unui dans – a ugerelor grele de albul şi miraculosul lichid, care se află la baza evoluţiei şi existenţei însăşi.

   Uşor, încet, aproape etern colbul drumului se reaşează, soarele apune, iar bărbaţii se îndreaptă, pentru actualizarea informaţiilor, schimburi de idei, ce mai încolo şi încoace, pentru a „pune ţara la cale” către bufetul comunal, vreun bar sau birt. Vei putea să intri, pentru a afla tot ce este nou în zonă, cine la cine a mai venit, dacă urmează să se petreacă vreun eveniment în colectivitate, sau pur şi simplu să urmăreşti cu urechea şi cu ochii minţii fantastice istorii ori basme vânătoreşti. După o vreme, vei da „seara bună” şi te vei îndrepta spre locul unde s-a pregătit cina şi unde se vor face planurile următoarei zile pe plaiuri buzoiene.

   Ce ai mai putea face zilele următoare?

  Drumeţii spre Comandău, o ascensiune în Penteleu, o plimbare până la Vadul Oii, descoperirea Cheilor Bâscei Mici sau a celor ale Bâscei Mari, ori poate un autostop cu un camion până la Secuiu şi o revenire perpedes. Dacă sunteţi pasionaţi şi v-aţi adus sculele puteţi face o partidă de pescuit, sau nişte fotografii minunate. Iar legat de amintirile pe care le puteţi prelua pe celuloid, n-ar trebui să scăpaţi cele mai frumoase cascade din Munţii Buzăului aflate din amonte de Secuiu, intre Pârâul Săcat şi Bălescu şi între Harboca şi Fagul Alb. Într-o altă zi, înainte de despărţirea de aceste locuri primitoare, puteţi face o drumeţie spre Brătileşti, pentru a vedea cheiţele şi cascada Tigvei.

   Este de la sine înţeles, că nici nu mi-am propus şi nici nu aş fi reuşit să vă prezint toate punctele de interes din preajma Varlaamului, dar acum cred că puteţi şi singuri să aflaţi mai multe. Aşa că nu-mi rămâne decât să vă adresez un îndemn, venit de peste veacuri, de la o persoană care a iubit şi descris magistral aceste locuri, Alexandru Odobescu: “Vino cu mine până colea, în munţii Buzăului şi poate că vei petrece pe acolo şi tu câteva minute plăcute, rătăcind cu ochii pe plaiuri încântătoare, iar cu auzul şi gândul prin fantastice regiuni ale basmelor vânătoreşti”(Pseudokinegheticos).      

  

La taifas, despre…iarnă

Doamna Iarnă, fără vârstă - sobră, rece, evitantă, cacialmistă,ezitantă şi distantă, mă conduce an după an, în mirifica copilărie. Odată ajunşi aici eu dau “în mintea copiilor”. Ea mă ia de mână, grijulie şi şăgalnică. Mă duce pe gheţuş, derdeluş, ori printre troienele călătoare - ce din ceruri au căzut, în curtea şcolii. Aici, de fieşce dată, îmi oferă iluzoria şansă de a fi eu cel care va genera “vacanţa mare…de iarnă” - după ignatul porcilor, bunânţeles, când prin învelirea cu slănină biata clădire ar deveni pradă uşoară pentru flămânzii lupi ori câini.

De obicei însă, în preajma noastră, apare ca din senin o minge – în cel mai bun, ori rău, caz ea este “unsă” - pentru a nu se uda prea lesne. Aşa uit de foarte multe obligaţii ori plăceri şi mă amestec printre ceilalţi copii. Alergăm, strigăm, atacăm şi ne apărăm, încercând deposedări prin alunecare (deloc periculoase în astfel de decor) şi toţi visăm că la sfârşitul copilăriei am putea “pune umărul” la promovarea echipei oraşului în prima divizie a ţării.    

Ea - Doamna Iarnă, mă priveşte, mă încurajează, aşteaptă - cu bunătatea şi înţelepciunea bunicilor. Încurajat îmi fac de cap, mă dau de a tumba (deşi nu mă asemăn de nici un fel cu marele Tomba, schiorul italian), îmi rup pingelele bocancilor, arunc cu bulgări de zăpadă. Bătăliile de iarnă - pornite sau susţinute de falnice cazemate albe, nu au drept scop final răpunerea “duşmanilor” ci mai curând inima vreunei colege sau cunoştinţe. De multe ori succesul final este obţinut. Atunci ultimul bulgăre este oferit în dar. Dar cum s-ar putea păstra un astfel de dar? Soluţia ne-o oferă tot Ea, şturlubatică şi simpatică – ca o adolescentă: frigiderul ori refrigeratorul. La ce ar fi bune astfel de invenţii dacă nu pentru a “conserva” astfel de “dovezi de iubire de o iarnă”.

Cu timpul nu mai rezist hârjoanei. Pic atunci la gura sau teracota sobei - după stare, oră, locul în care mă aflu. Îmi usuc căciula, mănuşile, hainele; dar cel mai adesea - în ultimul timp, îmi încălzesc mâinile sau picioarele, amorţite de ger ori obosite de umblat prin zăpadă. Iar, cum de obicei nu sunt singur, pentru atmosferă aduc samovarul şi ceştii de ceai, vin sau ţuică fiartă. Căldura şi jocul flăcărilor ne fac să depănăm fel de fel de amintiri ori să ne ascultăm istorioarele până ce apare Morfeu. Atunci facem celălalt salt, cel spre dulcea ori neliniştita lume a visurilor.

Posibil ca toate astea să mi se “întâmple” mie pentru că născut fiind în plină iarnă - cea a celor mai mari troiene din România secolului XX. Recunosc îndrăgesc acest anotimp cu toate “darurile” sale bune cât şi pentru cele mai puţin lăudate. În egală măsură apreciez acest anotimp şi datorită norocului de a-mi fi petrecut iernile copilăriei în micul oraş moldav al petroliştilor, care este Moineştiul, ori în satele de la poalele munţilor cu păduri bogate din prejma acestuia.

            Pe atunci, “uşărnic”(călător şi aciuat) sau la casa mea, iubeam la nebunie gheţuşurile din preajma şcolii, pe cele din priporul Moineştilor (panta Uliţei Mari) ori de pe micile dealuri ale satelor bunicilor, Văsieşti şi Stăneşti. La fel de mult îndrăgeam pârtiile din zona Trustului Petrolului, apoi mai ales pentru gradul ei de dificultate ridicat pe cea numită a Ţiganilor - presărată cu hopuri, hopuri-hopurate şi hopurele, ce’l încununau cu gloria învingătorului pe cel care reuşea să ajungă la piciorul ei călare pe sanie.

Frecventam de asemenea şi o altă pârtie de săniuş, amplasată în apropierea locului pe care se afla casa Familiei Bădulescu. În vale curgea un mic pârâiaş, Gâzul. Albia sa reunea alături de apele izvoarelor minerale – din parcul oraşului, o parte din apele menajere înfrăţite cu numeroase pete de păcură (nimic altceva decât primare forme de “aur negru” tehnic numit ţiţei/petrol brut). Nu am cunoştinţă câţi moineşteni s-or fi îmbăiat în apele “negre aurii” ale Gâzului. Eu însă fac parte dintre aceia care “au făcut-o lată”, urmare a ceea ce astăzi poate fi numită elegant, o eroare de pilotaj a bobului(saniei). Am simţit atunci pe propria-mi piele, mai mult ca în alte rânduri, tăişul rece al gerului. Despre uniforma de şcoală - aproape nouă, ghetuţele şi hăinuţa blănită cu faţă de culoare deschisă, primite în iarna cu pricina, ce să vă mai povestesc? Toate au fost “colorate” mai ceva decât echipamentele trupelor de guerrillă.

Eu însumi eram tare, tablos, ţeapăn, ţepos, de a dreptul înfipt, în armura ce se rigidiza cu fiecare secundă tot mai mult(prin inghețarea apei în stofa uniformei); dar nerăpus (de apa rece a pârâului, păcură şi ger; de privirile superioare ale  fetiţelor şi băieţilor care nu luaseră contact cu apa negru-aurie), bravând în faţa celor mai bine de două duzini de copii ai cartierului. 

În cele din urmă, demn, mi-am luat inima în dinţi, am îngăimat un salut tovarăşilor de săniuş şi am pornit-o spre casă. Asemeni unui comandant de oşti, învinse şi risipite, eram trist şi îndurerat. De datul cu sania nu mai putea fi vorba, cel puţin o bucată de vreme. În urma mea rămâneau dâre negre, umede şi lucitoare şi un miros specific de pui de petrolist. Ceea ce de altfel şi eram.

Drumul, spre ai mei (era să scriu cetate) mi-a părut dificil, din ce în ce mai greu, lung şi fără de sfârşit. Memoria-mi nu poate delimita dacă învăţasem sau nu balada “Mama lui Ştefan cel Mare”, până la impactul meu cu apele poluate ale Gâzului. Cert este că simţeam că vântul sufla rece - deşi în afara rănilor sufleteşti nimic nu mă durea – şi eram uşor neliniştit de răspunsul mamei la rugămintea mea: “Deschideţi-mi poarta, vă rog!”. Spre norocul meu, întoarcerea netriumfală de la “luptă” se petrecea după mai bine de cinci sute de ani şi mentalităţile mamelor se schimbaseră, în plus era vorba doar de-o frântură din paginile copilăriei, al căror “război” nu se terminase.

Cu toate acestea a rare ori răceala Iernii m-a învăluit şi asta pentru că eram cuprins de un fior şi de un val de căldură încă de la ivirea primilor fulgi de nea. Pe de altă parte lipsa mea de griji, din acest punct de vedere, se datora în egală măsură atât bogăţiei gazului de sondă cât şi lemnului - care ne împărtăşeau puterea lor calorică, nelăsându-ne prizonieri “Ghenerălesei Iarnă”. Peste toate acestea mai era apoi vorba şi de căldura sufletelor din preajmă, a rudelor, vecinilor, a cunoscuţilor şi chiar a necunoscuţilor.

Oamenii urbei – români, evrei, maghiari şi rromi - erau cumsecade, aveau în mare aceleaşi nevoi, bucurii şi necazuri; se cunoşteau, salutau, respectau şi ajutau la bune şi rele. Atmosfera era uşor patriarhală, blândă şi binevoitoare, începând cu împrumutatul săniilor, continuând cu cana de ceai pe care o primeai în timp ce ţi-se uscau hainele - proaspăt îmbăiate în apa vreunui pârâu. Ca să vă mai povestesc despre obiceiurile legate de pomana porcului şi puzderia de tradiţii din preajma Crăciunului şi a Sfântului Vasile, care făr’ de gazde n-aveau nici un fel de haz. 

Nedumerirea mea este mare astăzi, faţă de vremurile acelea, dar şi vis-a-vis de acest personaj, pe care nu-l întâmpinam niciodată cu grijile edililor marilor oraşe şi pe care doar la orele de limbă şi literatură română îl numeam Baba Iarna. Pe atunci, pentru mine şi cei de o seamă cu mine, cele mai multe erau uşor tulburi, iar Europa departe, departe… De aceea poate visam în acei ani - clar şi tehnicolor, fel de fel de lucruri şi nu rar mari călătorii sau expediţii, bătălii eroice, zboruri cosmice...