LECTIA DE MARKETING TURISTIC

         Olanda mi-a oferit prima lecţie practică de marketing turistic. După cum ştiţi "ţara lalelelor şi morilor de vânt" nu se întinde pe o suprafaţă prea mare de teritoriu. Având o zi liberă, la dispoziţie, mi-am propus să fac un mic tur de regat. 

            Am descoperit excursia, despre care vă povesteam, într-un mic ghid aflat în recepţia hotelului la care eram găzduiţi. Nu mică ne-a fost mirarea să aflăm că de rezervarea locurilor se va ocupa, contra unei taxe ce reprezenta un sfert din costul excursiei, chiar recepţionera micului nostru hotel. Am plătit şi ni s-a făcut o rezervare telefonică, în urma căreia am aflat că a doua zi, dimineaţa, aveam să fim preluaţi – după micul dejun –direct de la hotelul nostru. Aşa au şi stat lucrurile. A doua zi, la ora micului dejun o reprezentantă a agenţiei de turism a sosit la noi, ne-a îmbarcat într-un autocar şi sub pretextul unui mic tur de oraş, a cules şi de la alte hoteluri diverşi turişti. După aproximativ un sfert de oră am ajuns la sediul central al touroperatorului olandez, unde am plătit diferenţa de preţ (preţul anunţat minus suma plătită hotelului), constatând că cei care se îmbarcau la sediu plăteau integral (nebeneficiind de micul tur de oraş sau de transportul de la hotel la agenţie).

         Ne-am reîmbarcat apoi pentru traseul stabilit, nu înainte ca ghidul însoţitor să facă un inventar al limbilor cunoscute de turiştii din autocar. Am avut astfel ocazia de a ne reaminti o serie de expresii şi cuvinte din limbile cunoscute, datorită faptului că – asemenea ghizilor de pe vaporaşele ce fac minicroaziere pe Sena – prezentarea obiectivelor de interes turistic era făcută succesiv în engleză, franceză, germană şi italiană. Autocarul nostru s-a strecurat printre biciclete, canale, case lacustre, şlepuri fel de fel şi transportând pe lângă încărcătură şi o bicicletă sau un automobil, legendare mori de vânt. A urmat autostrada mărginită, când pe o parte când pe alta, de cursuri de apă, câmpia verde (la început de februarie) şi o primă oprire la un atelier unde se confecţionau renumiţii saboţi din lemn olandezi.

      Următoarea secvenţă poate părea de domeniul fantasticului. Parcarea, din faţa atelierului de fabricat veritabili saboţi olandezi, era curată lună şi fără plată; avea la loc vizibil două grupuri sanitare (de asemenea fără plată şi normal foarte curate); iar pe latura opusă se găsea instalat, într-o rulotă, un îngrijit fastfood. Până aici doar “politeţuri şi normalităţi”- din punctul lor de vedere, ce a urmat a fost în egală măsură interesant şi bine organizat – din punctul nostru de vedere.

Odată dezmorţiţi, am intrat spre a vizita atelierul în care se fabricau saboţii. Ceea ce a urmat a continuat seria surprizelor. Prima surpriză a constat în acelaşi comentariu în engleză, franceză, germană şi italiană, făcut de  un tânăr care printre explicaţii mai pornea o maşină, ne mai povestea cât de mult s-a uşurat munca într-un astfel de atelier prin introducerea mecanizării.

Toată prezentarea a durat aproximativ zece minute şi s-a desfăşurat într-un spaţiu de cel mult patruzeci de metri pătraţi, din cadrul clădirii care avea cel puţin vreo două sute cinci zeci de metri pătraţi ca suprafaţă. Ne ştiind ce se află în restul clădirii am considerat că ea ar fi afectată adevăratei producţii. Ne pregăteam de plecare, când gazda noastră - motivându-ne că la intrare se află un alt grup care aşteaptă explicaţii – ne-a invitat să ieşim prin uşa pe care o bănuiam a fi a “secţiei de producţie”. Dar nu a fost aşa, întrucât dincolo de uşă ne aştepta o altă surpriză.

 

Am păşit astfel, trecând prin nişte uşi glisante, într-un imens magazin, care avea zeci de sortimente de produse care te trimiteau sub o formă sau alta cu gândul la Olanda. Se aflau aici: saboţi de toate dimensiunile, de toate întrebuinţările (de la cea obişnuită, la cea de suporturi felurite – caramele, chibrituri, etc., brelocuri, ş.a) şi din cele mai diverse materiale (lemn, ceramică); mori de vânt în cele mai felurite şi inedite exprimări sau marcări – aplicări; tricouri, curele, ceasuri (de forme şi dimensiuni diverse) şi încă multe alte suveniruri, mai ieftine sau mai scumpe (pe buzunarul tuturor) dar toate cu specific olandez. Spaţiul magazinului în formă de U îţi făcea imposibilă întoarcerea până nu parcurgeai toate raioanele, iar pe de altă parte trebuia să fi fost “rău încorsetat”, sau într-o acută criză materială, ca să nu cumperi ceva cât de cât, pentru: vreo iubită sau soţie, pentru vreo rudă apropiată, vreun şef sau coleg (merituos ori îndatoritor), sau pur şi simplu pentru cineva drag ori care ar fi fost bine să ştie că ne-am gândit la el – tocmai acolo în înfloritoarea Olandă. Am făcut şi eu, la fel ca ceilalţi tovarăşi de călătorie, mici cumpărături însă trebuie să vă mărturisesc preţurile erau diferenţiate, dar nu foarte accesibile. Este de reţinut că în acest spaţiu, de cel puţin cinci ori suprafaţa atelierului, am stat tot de cinci ori mai mult, ca buget de timp.

Odată suvenirurile achiziţionate am păşit spre ieşire unde, ca la mai toate gospodăriile rurale, în faţa uşii se aflau…doi saboţi. De data asta ei erau giganţi şi galbeni, aşa că nu m-am putut abţine, să nu-i încalţ şi mai ales să-mi fac o poză, împreună cu două tinere şi drăguţe companioane.

Frunte de ţara veche făr de pereche

“...ţinutul Maramureşului poate fi considerat drept unul dintre marile muzee vii ale României” – Alexandru Bădăuţă

Alexandru Bădăuţă este autorul unor pagini de literatură turistică, despre România, apărute între anii ’30 – ’80, ai secolului trecut. O persoană care a făcut câte ceva pentru ceea ce astăzi numim “imaginea turistică” a ţării noastre. Întâlnirea cu acest iubitor de ţară şi drumeţie, mi-a prilejuit-o o lucrare care poartă numele “Privelişti româneşti”, apărută la Editura Sport-Turism, în anul 1983. Deşi ar merita, nu ne vom opri în rândurile ce urmează la opera şi personalitatea celui numit. Am considerat util a explicita competenţa autorului enunţului de debut, al acestor rânduri, dat fiind faptul că la o diferenţă de opt decenii afirmaţia domniei sale este corectă.

Am străbătut mândra Ţară a Maramureşului în urmă cu doi ani. Impresiile de atunci se întorc abia acum, după o îndelungată procesare a imaginilor unicat preluate involuntar. Am petrecut atunci aproape o săptămână la Cavnic, bucurându-mă de găzduirea unui grup de localnici ce îşi propuseseră - nici mai mult, nici mai puţin – decât transformarea localităţii cu rezonanţă minieră într-o zonă turistică. Aveau argumente, voinţă şi hotărâre, aşa că în curând rezultatele se vor vedea. 

Printre cursuri, analize de oportunitate şi scurte vizite la ceea ce trebuiau să devină echipamente turistice (pensiuni, spaţii de agrement ori de alimentaţie), pârtii de ski, trasee turistice, am ajuns întruna din zile şi la Sighetul Marmaţiei. Nu eram pentru prima oară “la Sighet”, însă aveam pentru prima oară câteva ore la dispoziţie pentru o scurtă vizită personală.

După clasicul tur al centrului oraşului, s-a propus să ne îndreptăm către  Dealul Dobăieş. Şi acum cred că a fost cea mai bună decizie din toate acele peregrinări. Aveam să cunosc pe parcursul a câteva ore ce poate să facă munca şi pasiunea unor personae iubitoare de meserie, ţară şi trecut.

Până la această vizită, pentru mine, Sighetul Marmaţiei, era: o posibilă locaţie - de stagiu militar, ratată cu oarece bucurie; locaţie a unor cazări pe vremea în care eram ghid turistic; locul unei întâlniri româno-franco-belgiene pe probleme de turism. De fiecare dată subiecte majore, criza de timp şi o uşoară indolenţă, ascunseseră ochilor mei adevărata faţă a oraşului aflat “acolo unde se agaţă harta în cui”. 

Spre bucuria mea, de astă dată am avut şansa să descopăr că Sighetul este şi altceva. Am constatat astfel că zona Maramureşului este situată la confluenţa şi interferenţa marilor culture şi civilizaţii europene. Este vorba de culturile occidentale,apusene, de cultura orientală, răsăriteană. Pe de altă parte asistăm aici la o suprapunere a două mari biserci creştine, cea ortodoxă răsăriteană cu cea catolică apuseană. Poate nu întâmplător la 20 de kilometric de Sighetul Marmaţiei – orşul de reşedinţă al Maramureşului istoric,se află o bornă plantată pe malul drept al Tisei – în Ucraina, ce marchează echidistanţa între coastele arctice ale Norvegiei (în Nord), litoralul Cretei (în Sud), coasta irlandeză (în Vest) şi crestele Munţilor Urali (în Vest).

Oamenii acestor locuri au preţuit din totdeauna istoria şi neamul din care fac parte, cunoscându-şi în egală măsură şi rostul pe această lume. Astfel încă de la 13 decembrie 1860, se pune problema realizării unui muzeu al zonei. Este înfiinţată astfel Asociaţia pentru cultura poporului roman din Maramureş. La 1899 se fondează – de către un grup de intelectuali români şi maghiari, un muzeu de istorie şi istorie naturală.

Primul muzeu de etnografie al Maramureşului ia fiinţă în anul 1926, în clădirea Palatului Culturii, şi este inaugurat cu ocazia Congresului profesorilor de geografie din România. Urmează apoi ani tulburi ai Dictatului de la Viena şi cei al celui de-al doilea război mondial, când cea mai mare parte a colecţiilor s-au pierdut. În deceniile şase-şapte ale secolului XX, muzeele oraşului sunt reorganizate şi reconstituite prin strădania lui Francisc Nistor şi Mihai Dăncuş. Mai mult, începând cu anii şaptezeci, cei doi încep acţiunea de identificare şi achiziţionare acelor mai representative monumente de arhitectură populară şi instalaţii tehnice ţărăneşti pentru Muzeul Satului Maramureşean.

La 30 mai 1981, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, sub egida Consiliului Naţional Român ICOM, este inaugurat mult visatul aşezământ. Aşa cum arată astăzi muzeul, creează impresia unui sat cu specific maramureşenesc ce a evoluat de la tipul “răsfirat” şi “risipit” prin “roirea” nucleelor iniţiale, la unul de tip “adunat”. Ca în toate satele maramureşene casele sunt legate de uliţe drepte, întortochiate, poteci şi “prilazuri”, ce se strâng spre locul cel mai căutat biserica. Biserica în jurul căreia se derulează întreaga viaţa a satului de la naştere, la cununia însoţirii, la înmormântarea despărţiri de astă lume. Biserica ce a păstrat cărţile sfinte, manuscrisele şi icoanele, stegurile de luptă, cununi de miri ori de eroi. Biserica ce reuneşte vii la slujbe, praznice şi alte ritualuri specifice, iar pe “cei plecaţi” în cimitirul aflat în imediata ei vecinătate. Nu întâmplător cea mai veche construcţie conservată în muzeu este o biserică adusă din localitatea Onceşti (datată secolul XVI) unde a fost transferată – în urma donării ei - din satul Criciova de pe Valea Talaborului (aflat în Maramureşul din dreapta Tisei), credincioşii cricioveni fiind neamuri cu onceştii.

Casele satului muzeu au fost grupate – după un plan al arhitectului Lucacs Elisabeta, pe principalele zone ale Maramureşului istoric: Cosău-Mara şi Iza Inferioară până la Strâmtura, Iza Mijlocie, Vişeu-Borşa, subzona Tisei şi bazinul Ruscova. În cadrul “satului maramureşean”, strămutat şi concentrate asemeni unei localităţi republică italieneşti, se regăsesc deopotrivă case ale minorităţilor entice aflate în zonă. Întâlnim astfel construcţii ce au aparţinut evreilor, germanilor, ucrainienilor (rutenilor), maghiarilor, care au convieţuit în diverse aşezări pe Valea Tisei sau pe Valea Ruscovei.

În general casele şi vestitele porţi maramureşene poartă înscrisuri – în limba română cu litere cirilice ori latine, din care reese statutul proprietarilor: oameni liberi sau nobili şi/sau aserviţi ai proprietarului. Regăsim printre deţinătorii caselor meşteri, demnitari locali, preoţi, juzi, etc.

Dintre casele ineditului sat maramureşean, de pe Dealul Dobăieş, am făcut un popas mai lung la Casa Stan Ion Pătraş din Săpânţa. După cum bănuiţi probabil casa a aparţinut meşterului cu acelaşi nume, renumit pentru crucile sculptate şi pictate care au făcut renumit “Cimitirul Vesel”. În curte se păstrează atelierul artistului.

Mi-au mai reţinut atenţia casa muzeu şcolar din Bârsana (început de secol XIX), ce a aparţinut bisericii Greco-catolice şi a funcţionat ca şcoală confesională; Casa ucrainiană din Poienile de sub Munte; Casa evreiască din Bârsana; Casa maghiară din Câmpulung la Tisa; Casa Hodor-Pop din Bârsana, ce a aparţinut vechii familii de nobili Hodor, atestată documentar din anul 1491; Casa Lazăr din Giuleşti, ce a aparţinut iniţial protopopului Greco-catolic Vasile Mihalyi – în care au fost convocaţi delegaţii maramureşeni ce au participat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, la “semnarea pentru vecie a unirii” Maramureşului cu Ţara Mamă.

  În mod evident un astfel de muzeu emoţonează, cu atât mai mult cu cât în el regăseşti pagini de istoriei şi viaţă cotidiană în egală măsură. Pe alei întâlneşti în egală măsură vizitatori, dar şi copii din gospodăriile vecine. Tinerii cu experienţă îţi oferă scurte informaţii şi te conduc cu politeţe către pavilionul de intrare în muzeu. Totul este aidoma gospodăriilor lăste în grija vecinilor pentru cele câteva zile în care gazdele nu sunt acasă.

Aprecierea strădaniilor maramureşene a venit chiar şi din partea specialiştilor consacraţi. Aşa s-a făcut că în anul 1993 Muzeul Etnografic al Maramureşului din Sighetul Marmaţiei a fost coorganizatorul şi gazda Conferinţei Asociaţiei Muzeelor în Aer Liber din Europa, iar în iunie 2000 – sub egida Diviziei de Patrimoniu din cadrul Consiliului Europei, s-a desfăşurat conferinţa europeană “Drumul lemnului în Europa”.

De bună seamă Maramureşul a probat că a fost şi este un bun ambassador al României pentru integragrea europeană. Să ne mai mire succesul activităţilor turistice rurale din Maramureş ?

Am părăsit cu greu – asemeni dureroaselor despărţiri de bunici, la sfârşitul vacanţei de vară, când şcoala mă chema “la datorie” - satul muzeu din marginea Sighetului Marmaţiei. Dar până la Cavnic mai aveam o bucată de drum de făcut, iar înserarea se apropia. Eram uşor bulversat dar şi plin de admiraţiei pentru cei care realizaseră aşezământul, precum şi faţă de cei care se străduiau să-l gospodărească pe mai departe.

Şoseaua părăsise Valea Izei şi se încolăcea spre Gutâi. Într-un punct de belvedere erau oprite mai multe maşini cu numere de înmatriculare ale unor ţări vest europene. Am oprit, de curiozitate şi noi. Pe fâneţele dispuse de o parte şi alta a căii de acces localnicii, în haine specifice zonei coseau ori adunau brazdele de iarbă. “Străinii”, îmbracaţi ca şi noi “nemţeşte” priveau, filmau şi fotografiau nevenindu-le să le creadă ochilor că totul este aievea, “live”. Regret şi acum că nu le-am recomandat, pentru a face diferenţa, vizitarea satului muzeu de pe Dealul Dobăieş. Sper însă s’o fi făcut altcineva sau să fi fost bine documentaţi. M-am gândit atunci că vizita la Muzeul Satului Maramureşean, ar fi motivate aşa mai uşor absenţa gazdelor. Era doară “vrermea strânsului” la brazde; se pregăteau nutreţurile pentru lunga şi frumoasa iarnă maramureşeană, ce mai avea până să vină.    

“Bucureşti, Bucureşti, fratele meu eşti…” - Piata Lahovari

    În urmă cu 11 ani Uniunea Arhitecţilor din România (UAR), Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, Primăria Municipiului Bucureşti şi Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti, în cadrul programului - intitulat „Oraşul aproapele meu”, aniversa cei 109 ani de la înfiinţarea. Anul acesta Uniunea Arhitecţilor din România (UAR) va împlini 120 de ani de existenţă şi nu ştiu, deocamdată, să marcheze în vreun fel acest eveniment.

Atunci am realizat de unde vine unitatea ansamblului arhitectural care bordează piaţa, ce are în mijloc statuia (operă a sculptorului francez E. Mercier) unuia dintre cei mai mari oameni politici români Alexandru Lahovari şi purtând în consecinţă acelaşi nume. Explicaţia este deosebit de simplă, tocmai pentru că fiind ridicate în cunoştinţă de cauză, toate aceste clădiri sunt mici bijuterii.

Drept clarificare, spre susţinerea afirmaţiilor, vă invit oricând, fără deosebire de anotimp, să parcurgeţi spaţiul care cuprinde: Casa Ignatz Haiman, Imobilul RMS (clădire aflată în curtea interioară din spatele Spitalului de Ochi, fost ASCAR), Casa dr. Cantacuzino (aflată între Spitalul de Ochi şi Imobilul RMS), Imobilul ASCAR (actualmente Spitalul de Ochi), Casa Lamotescu Catargi, Imobilul prof.univ. B. Dimitrescu, Imobilul D. Bragadiru, Casa Alexandru Golescu Negru, Casa Manascovici, Casa dr. Rauţoiu, Casa C. Xeni (sediul Automobil Clubului Român), Casa Tache Ionescu (sediul Institutului de Etnografie) şi nu în ultimul rând Casa Assan (Casa Oamenilor de Ştiinţă). Este posibil ca arhitectura lor să vă aducă aminte de timpuri ori personalităţi trecute, sau poate că pur şi simplu asemenea multora vă veţi opri pentru o fotografie, care să imortalizeze vreo clipă importantă - pentru domniile voastre sau posteritate.

Am comparat şi eu zilele trecute, imaginea prezentă a Casei Assan cu cea dintr-o fotografie realizată în 1906 (anul definitivării construcţiei sale) - prezentă într-o lucrare de aleasă calitate, monografia Casei Oamenilor de Ştiinţăhttp://moinesteanu.blogspot.com/2012_01_01_archive.html, realizată de Academia Română în 1993. Mi s-a părut uimitor să constat că în pofida timpului trecut, impozanta clădire pare aproape neschimbată. Ceea ce păstrează “tinereţea” imaginii este în primul rând gardul metalic, simetric împărţit de cele două porţi - terminate cu coronamente – care par a fi verişoarele „capitaliste” ale porţilor de lemn aflate în satele româneşti ce înconjoară ca o cunună Carpaţii; ca şi rondul cu trandafiri (care i-a atras pentru scurtă vreme numele de Parcul Trandafirilor). Peste acestea se suprapun cele patru ferestre, de pe faţada principală, care asemenea ochilor unui chip omenesc încălzesc expresia întregii construcţii. Trebuie să fi fost dorinţa stăpânilor, a familiei Assan, ca totul să iasă chiar aşa. Dar cine se mai gândeşte astăzi la ei? 

Puţină lume îşi mai aduce aminte de imaginea  din cartea de Istorie a României, în care se afla Moara lui Assan. Tot la fel de puţini cred că sunt cei care cunosc câte ceva despre familia Assan, de care se leagă o parte din începuturile muncii mecanizate din ţara noastră şi nu numai. George Assan era un mare industriaş care a adus maşina cu abur în ţara noastră (1853) şi unul dintre cei mai bogaţi oameni ai ţării, iar fiul acestuia Bazil George Assan (1860-1918) a fost cel care „din vrerea lui” a ridicat imobilul din Piaţa Lahovari. Pe de altă parte B.G. Assan, de profesie inginer mecanic, a fost un veritabil explorator de teritorii îndepărtate, numărându-se printre primii, şi puţinii, călători români care au ajuns în regiunile polare nordice (1896). Mare iubitor de mişcare şi automobile, doi ani mai târziu (1898), B. G . Assan realizează o călătorie în jurul lumii.

Plasarea familiei Assan între cele mai avute şi printre exponenţii introducerii progresului tehnic, a condus se pare şi la aşezarea acestei veritabile bijuterii arhitectonice pe una dintre „căile” bucureştene pe care se vor plasa, de-a lungul vremii, alte personalităţi ale „noului val” al societăţii burgheze româneşti. Afirmaţia se bazează pe relativa tinereţe a Căii Dorobanţilor – puţin peste un veac şi jumătate – faţă de Calea Şerban Vodă (Podul Belicului), Calea Rahovei (Podul Calicilor, iar mai târziu Podul Caliţii), Calea Plevnei (Podul de Pământ), Calea Moşilor (Podul Târgului din Afară), toate amintite în documente de sute de ani, ca şi pe componentele ansamblului arhitectonic amintite mai devreme. Din nefericire pe nici una dintre mai vârstnicele surori nu s-a păstrat nimic care să ne amintească de vechimea lor, iar noua înfăţişare conduce cu gândul doar la trecutul nu prea îndepărtat şi la problema rezolvării nevoii de locuinţe, care la rândul său a condus la naşterea de noi şi noi probleme, şi la traiului la înălţime.

Pentru descoperirea atmosferei Bucureştiului de altă dată puteţi să vizitaţi şi să petreceţi clipe de destindere în minunatul imobil al Casei Oamenilor de Ştiinţă (Casa Assan) – realizat de arhitectul român Ion Berindei, care a adaptat stilul francez construcţiilor „micului Paris” – aici în afara desfătării ochiului şi sufletului prin admirarea eleganţei interioarelor, vă puteţi oferi şi un reuşit regal gastronomic. Iar pentru ca vizita să fie completă, ar trebui să treceţi pentru câteva momente şi prin Salonul oglinzilor şi candelabrelor, Sala de şah, Sala Zodiac, Sala de Consiliu, Sala Edison ori Sala Drink. În această suberbă clădire astăzi funcţionează un restaurant cu aer uşor conservator, dar cu un personal de o ţinută ireproşabilă.

Nu veţi bănui atunci că locul în care vă aflaţi a fost îmbogăţit spiritual prin una dintre cele mai prestigioase iniţiative ale Casei Oamenilor de Ştiinţă, ciclul de conferinţe intitulat „Evocări” la care au participat personalităţi precum: Victor Eftimiu, Grigore Moisil, Dimitrie Cuclin, Petre Vancea, Alexandru Philippide, Iorgu Iordan, Ion Jalea, Alexandru Graur, Şerban Cioculescu, Geo Bogza, Octavian Onicescu, Emil Pop, Henri Coandă, Aurel Beleş şi alţii. Fiecare dintre participanţii la această veritabilă „Fonotecă de Aur” a Panteonului ştiinţei româneşti, conturând cu acest prilej figuri reprezentative de profesori, oameni de ştiinţă, artişti, literaţi, care au marcat fundamental deschideri spirituale pentru cultura românească.

O vizită la Casei Oamenilor de Ştiinţă ar putea să vă aducă - cu nostalgie, mai aproape anii, mai mult sau mai puţin îndepărtaţi, şcolii şi să vă bucuraţi că aţi atins cu privirea, mâna şi talpa locuri marcate de o încărcătură emoţională la cote dintre cele mai înalte. Iar dacă acest lucru s-a întâmplat cu o ocazie deosebită (aniversare, nuntă, majorat) puteţi fi siguri că evenimentul a fost de bun augur.

 

De ziua Lui a Eminescu-Lui calatorul

Am avut multe momente frumoase in “dulcele targ al Iesilor”, dar poate cele mai frumoase au fost cele cateva zile libere petrecute intr-o primavara tarzie... Am trecut atunci, aproape peste tot, pe unde pasii LUI - ai POETULUI NEPERECHE, au atins aleele, potecile, pietrele si celelalte caldaramuri ale capitalei moldave. Negasindu-mi un companion de cursa - mai mult sau mai putin lunga – n’am intrat la Bolta Rece, ci am trecut doar pe la poala sa si a Copoului. Am revazut din nou “plopii fara sot” si ajungand in varful dealului de la Bucium am privit intreg orasul, care o data cu parfumul florilor de tei ma trecea in pragul melancoliei, din urma plecarii LUI, a Eminescului.

As minti, daca n’as recunoaste deschis ca m-a durut a sa lipsa - care in scurta vreme avea sa porneasca o noua si dureroasa veriga a lantului ce ne apropie si separa, el EXISTAND dar nemai fiind aici ci in eternitate. Intamplarea face ca unul din locurile, prin care se face trecerea in cealalta parte a lumii sa se numeasca, la Iasi, chiar Eternitatea; insa EL nealegand – ci asa cum li se intampla tuturor celor deosebiti, nimerindu-I-se – a trecut spre nemurire, murind la Bucuresti, apoi asezandu-se “peste masura de obosit” la Belu. Dar Eminescu n’a murit ci - ca mai tot timpul - a plecat undeva, poate intr-o calatorie catre intreaga lume, catre locurile unde a mai fost si unde atunci nu se stia ca EL este ori poate spre locurile unde - desi netrecand pe acolo – oamenii il stiu ca este.

 Imi dau seama acum ca, chiar daca nimeni nu s-a ocupat in mod special de acest aspect al vietii poetului, el a fost un mare cutreierator(“fiind baiet paduri cutreieram…”) si un neostenit calator. La inceput calatori in jurul casei de la Ipotesti, prin padurile din prejma acesteia, la balta unde se scalda ori dadea razboaie cu broastele; crescand mai apoi pleca pentru scoala la Cernauti(1859-1863), de aici la Sibiu, se pare ca trecu de asemenea pe la Brasov(impreuna cu trupa de teatru Tardini-Vladicescu), de unde veni la Botosani(1864-1865), ca mai apoi sa se reantoarca la Cernauti(1865-1866). Dupa moartea lui Aron Pumnul, in vara anului 1866 Eminescu paraseste Cernautul, plecand – dupa spusele lui George Calinescu – “pe jos, cu un bat in mana” si cu “un strait pe umar” spre Ardeal. 

Itinerariul sau se pare a fi urmat Valea Dornei, apoi pe apa Muresului pana la Targul Mures. Aici fu luat in trasura, de doi seminaristi imbracati - in costume populare, pana la Blaj – locul considerat de poet a fi cel “de unde a rasarit soarele romanismului”. Dupa ce saluta – asemeni lui Asachi la Roma – din varful Hulei, Mica Roma poetul pleca in august la Alba Iulia - unde se tinea adunarea “Asociatiunii”-  abatandu-se insa si prin Bucerdea-Granoasa(Satul natal a lui Maiorescu). 

Drumul poetului continua spre Sibiu de unde trimis de N.Densusianu ajunse la popa Bratu(bunicul dinspre mama a lui Octavian Goga) din Rasinari, care-l dadu in grija unui taran pentru a-l trece peste munti. In “regat” drumurile poetului – insotind trupele de teatru ale lui Iorgu Caragiale si Pascaly – trecura pe la Giurgiu, Bucuresti si majoritatea oraselor muntene(1867). Anul urmator incepu din mai un turneu cu trupa lui Pascaly in Ardeal, trecand prin Brasov, Sibiu, Lugoj, Timisoara, Arad, Oravita. Dupa ce la recomandarea lui Pascaly, poetul este angajat la Teatrul National din Bucuresti(29 septembrie 1868), pleaca cu trupa intr-un turneu in Moldova, pana la Cernauti. “Cules de pe drumuri” de catre tatal sau Gheorghe Eminovici, este trimis pentru continuarea studiilor la Viena.

Va reveni insa in tara in 1871, impreuna cu Slavici si cu alti membri ai societatii academice ”Romania Juna” din Viena pentru a organiza – inflacarati de focul sacru al dragostei de patrie si popor – o emotionanta serbare prilejuita de implinirea a 400 de ani de la sfintirea Manastirii Putna. La manifestare au mai aprticipat A.D.Xenopol – care a tinut discursul  oficial – si foarte tanarul viitor geniu al muzicii romanesti Ciprian Porumbescu.

Revenit la Viena – unde ramane pana  in toamna lui 1872 – poetul se ocupa de studiile sale, pentru desavarsirea carora pleaca mai apoi la Berlin. De aici va pleca, insotit de o prietena, intr-o scurta excursie – cu trenul, in clasa a III a - la Potsdam, de unde va culege ceva amintiri de vreme ce v-a scrie si cateva versuri la modul:

“Zice Darwin, tata Darwin,

 Cum ca omul e-o maimuta –

 Am picior de maimutoi,

 Milly – nsa de pisicuta

 Si ma urc in tren cu graba

 Cu o foame de balaur,

 Intre dinti o pipa lunga,

 Subsuori pe Schopenhauer

 S-acum suiera masina.

 Fumul pipei lin miroasa,

 Sticla Kummel ma invita,

 Milly – mi ride. Ce-mi mai pasa!”.

Dupa studentie vor urma Iasul, Bucurestiul, mai apoi Venetia, Florenta, Liman(langa Odesa) si Hall. Ultimele calatorii in strainatate sunt facute dupa decalansarea bolii poetului si se pare ca lasasera pe poet indiferent.

Orice s-ar zice, genialitatea poetului a fost ajutata si de aceste calatorii, care cu siguranta I-au oferit posibilitatea unor schimburi interculturale, documentari si a acumularii unei arhive imense de imagini care mai apoi vor fi fost developate, cliseu dupa cliseu. O buna parte a acestor voiaje s-au petrecut in perioada studiilor, fiind insotite si de lecturi aprofundate, care mai apoi s-au regasit, suprapunandu-se imaginilor, in temele abordate. 

  
Cele prezentate au incercat repunerea in evidenta a unei fatete, poate mai putin retinute a poetului calator, asemeni dorului pe care si acum - la atata timp - ni-l presara in suflet, odata cu parfumul florilor de primavara-vara, cu toate culorile lor si ale restului vegetatiei, cu ciripitul pasarelelor si cu linistea tarzie a noptilor, odata cu lecturarea ori relecturarea versurilor sale. 

 Dor de poet, dor de calator, dor de duca, dor de Eminescu…